Hey you...

yes, you, over there! Why are you looking out the window in class, like an ordinary tired student? Don't you know you should look only at your teacher during the class? said Miss Simmons, angrily, while I did nothing wrong.
What the heck, don't we have the right not to pay attention to all the trash someone says or does, no matter what authority is he or she supposed to have? So, why don't you leave? Just tell me to shut up, and I'll listen to you.
Yes, dare to tell me to shut up! Hey! You! Over there! Tell me to shut up!
However, I won't listen to you unconditionally, no, under no circumstance shall I do that! You know why? Because my show must go on. On its normal path, whether normality exists in a stand-up comedy show or not.
So, ladies and gentlemen, tonight, get ready for a speech. I dare not say anything about the length of it. So, prepare to listen or to go to sleep. Eventually.
First of all, I'd like to talk about one of the most salient problems humanity is confronting with: global warming. We may not feel it, though, on this cold November day, yet, it's there, threatening to take over our lives and to make us evaporate, silently, out of this world.
If we look at the beauty standards existent throughout history, you can see that the female body has gone through a slow and painful process of evanescence. Remember Venus of Willendorf? And Venus of Milo? Let's not mention Boticelli's Venus; they were all full, rounded, let me say, fat. Well, today's Venus is just a bag full of bones; all her fat tissue and muscles have vaporized into thin air, because of the intense temperatures she had to stand; if global warming will continue to increase, then, the next Venus will be a skeleton, coming straight from the graveyard.
Secondly, to cheer up the atmosphere a lil' bit, I'll pass on the next subject to someone in the audience, who happens to be more interested in it. Mr Jones, aren't you more interested in global warming than I am? Any Jones seated here? No?
Damn it, I'll have to continue my speech all by myself. Secondly, global warming has lead to an outrageous, scandalous, indecent change in the shape of clothes, leaving the poor employees in fabric factories without their jobs. Imagine that, ladies and gentlemen! If all women have chosen to wear sexy short skirts and sleazy bustiers, the amount of fabric produced will decrease by 50 % the next year. So, I give to you a simple arithmetic problem, that I hope you'll solve in 500 years: how many workers in the textile industry would lose their jobs due to global warming by the next month?
I'll skip the third point, because it's worth a long explanation, and I'll go to the fourth additional one, less significant indeed. Global warming has also an advantage. By the time you realise it's snowing, winter is over and you don't have to pay any more gas bills!
Speaking about gas...who has some extra fuel? I need some for my car...I need to go home, or else!
Don't be scared, I'll use a bike this time. Bye bye, have no functioning car, gotta go. See ya, ladies and gentlemen, hope you have not fallen off your chairs!

Here we are now...

...entertain us/Hello, hello, hello, how low can we get? I mean, man, how can the world go down at such a speed rate, that it makes me dizzy enought to fall off this earth... Not literaly, of course, just for theatrical reasons, for you, my spectators, to be entertained (yawn, long and heavily sustained by sound).
All I want to say to you is...hmmm...I forgot...let me think about that...(scratching head)...Ahhh...I remember: Welcome to my show, ladies and gentlemen. Please be seated and quiet while attending it. OK? Have you heard that? PLEASE BE SEATED AND QUIET!!!!
Under no circumstances shall you leave the hall! Or else! You'll be shot in the head!!!
Wait until 9 PM! Heard that? Wait (silence period)Wait!! What in the world is happening at 9 PM? A simple answer shall I give to this question, which, by the way, is troubling only me this moment.
Well, well, well...Guess what ? My show's ending then. Still, you can leave after the break. I don't need any of your hand claps. I needn't finish the show, either, if I think better. I'll go on a date with one of the most ragged, slipshod, tired and sick of work young man that has ever lived on the planet. In case you want to vent your anger on him, I won't tell his name. Sure thing, you'll find it out yourselves, ladies and gentlemen. Now, stop and listen to a story I feel a deep urge to tell you a story about...
Tell me what! About another man in my life that has come to an end. Finally. (sobbing) No, it's not about me, I'm not dying, calm down. If you wanted to buy yourself a new pair of mourning mits, that you could latere match with your used evening dress, then, you haven't heard about the right funeral.
Anyway, he's not dead either, if you thought of that...he's alive, well and heavily entertained by female companions (frown).
That's why I became everybody's entertainer. So I could find...er...hmmm...happiness.
Which shall never come into his hopefully short and painful existence. Tormented by drugs and longing for a hot woman, while having all the cold ones as often as he has cold drinks in cheap restaurants. Well, I'm satisfied he couldn't have a woman like me, no matter how hard had he tried.
Every now and then, we used to fall apart. Don't you dare to think of sex scenes! If they were there, they weren't really made up for your pervert brains, ladies and gentlemen! If they weren't, you needn't invent them, either, only to please yourself.
So, as I said, it' s over. It must have been nothing, but it's over now!
So,leave the room as fast as you can, or I'm gonna get you good!
Bye, bye, members of my audience! See ya soon!

Living on the edge

...even though not screaming out loud, clearly enough to be heard, I'm carrying around an updated form of my log-lost-or I least I thought it to be lost-depression, that keeps on being triggered by the most unobservable events. Because my modd is so out of my range, I can't, definitely, keep myself from becoming one of the wildest and most demanding woman I know.

Donquijoterii

În amintirea unui prea-existent personaj, care se încăpăţânează să rămână până şi după pieirea cea de pe urmă a cărţilor, în doaga lor învechindu-şi duhul metehnii sale...
Azi, Don Quijote se vede mai rar pe străzi, înaintând pe Rocinante, spre lupta cu morile de vânt. Îngenuncherea în faţa paletelor seci a luat locul încleştării dintre om şi lemn. Purtaţi de vânt, ne facem noi înşine mori.
Pe Dulcineea del Toboso din bătrână o facem tânără, via photoshop, s-o ţinem amintire, sau via plastic surgery, să definitivăm iluzia în carne. Şi pledăm pentru un electronic Sancho Panza, de tip gadget multifuncţional, fie el maşină de spălat blide sau de curăţat conştiinţe.
Nestingherit de nebunie, Don Quijote vântură ţări online, în căutare de adversari întru roleplay şi războaie tribale la scara 1-1. Construieşte case şi lansează mode în Second Life şi oriunde mai poate fugi de viaţă.
Sau scrie pe blog, acum, subsemnând: ER!N

Românii, oamenii de nicăieri

S-au lepădat de patrie ca de Satana, nici rădăcini în aer nu şi-au făcut, pierduţi într-o masă vâscoasă de ţări care închiriază toposuri pentru spirit, în schimbul a mai mult sau mai puţin sânge, până la ruperea definitivă de inimă şi refuzând supravieţuirea prin cuvânt. În stare de provizorat, nomazi fără drum, fără ţară s-au făcut. Cutreieră acum nelămurite ţarini, fără stavile, dezicându-se de ogor şi de cerul pe care n-au cum să-l are cu sufletul făcut plug.
Din clipă, mai degrabă din umbra clipei, sau din poleiala ei, şi-au făcut crez, în loc s-o înalţe sau să se ridice ei înşişi mai presus de idol. Haine pentru trecerea de la secundă la secundă şi-au făcut. S-au împietrit pe ei înşişi în veşminte străine, care s-ar destrăma, la primul suflu al inimii lor.
Au împrumutat de la alţii ceea ce nu le lipsea; s-au oprit, nici măcar nu au înmulţit talanţii, ci i-au lăsat la soare, spre a sclipi ca veninul în ochii celor care nu au luat nimic. Şi-au bătut chipul lor pe moneda calpă, după ce l-au înfrumuseţat, apoi, şi-au schimbat feţele după cele întipărite pe bani.
Au ucis şarpele care îi lega de ceilalţi, în locul lui, lanţuri şi frânghii născând. pierdut-au lumina, în mijlocul luminilor.
Dacă minţile lor au fost sori, încălzitori şi luminători ai cugetărilor celorlalţi, ziditori au fost ei; pentru clipa de azi, au rămas lumânări, cu focul închis, doar pentru calea lor. Cum zidurile lor din sticlă se vor face, vor fi sortiţi să alunece unul de la altul, apoi, ei înşişi străvezii şi fragili, viaţa sticlei o vor urma.
N-au ars, ca să se scoată din ei lut şi ei să se aurească; s-au topit la cel dintâi val de căldură. Încă n-au murit pentru idee, nici nu şi-au dăruit trupurile sarcofaguri pentru gând, trupul să ia forma gândului. Coji netrebnice au făcut din ei.
Cu râs zadarnic s-au împodobit, râsul de preţ l-au socotit scârbavnic.
Trăitori nicăieri, închină nimicului ce nu se vede, pumnul de ţărână văzându-l veşnic.

Scenă

Decor dinamic, uşor de schimbat, din carton şi hârtie pictată; poate fi şi deteriorat. Trebuie să dea senzaţia de fals şi de fragil, totodată. Lumină slabă, care să se intensifice haotic,să se şi stingă la intervale neregulate. Cortina va cădea în plin act, brusc, sau, din contră, foarte lent, se poate opri la jumătate, ca să se ridice apoi cu scărţâit. Pe scenă, două personaje cară lighene cu apă, pe care le varsă, din viteză, pe scenă. Pot fi femei, bărbaţi, copii. Un personaj mătură de zor, împrăştiind praful până în sală. Convenţional, cel cu mătura va fi numit A. Ceilalţi, corespunzător, B şi C.

A (cântând ceva cunoscut, mătură, în colţul lui. Nu va spune nimic, doar va privi lung la cei doi care discută cu patimă, în timp ce aleargă de colo-colo cu ditamai lighenele).
B (perpetuum mobile uman): Mai la mjloc! Mai la mijloc! Hai o dată!
C (încetinind): Mijlocul e acolo unde ne vom întâlni.
B (schiţează un zâmbet): Atunci, nu ne vom întâlni nicodată la mijloc, tu ai tendinţa să ieşi în afară.
C (obosit, dezamăgit, caută să se oprească de tot): Fie cum zici...
B (concluzie): Oricum, în viaţa asta nu ne vom încrucişa.
C (aude cuvântul viaţă, are o grimasă de dezgust pe figură, apoi cade într-o adâncă tristeţe): Da, căci viaţa asta nu-i făcută să te mişti în ea. Ea te învârte, cum învârt copiii titirezul pe masă, pe urmă, te duce pe margine şi-ţi dă drumul în gol, spre zdrobirea ta.
B (încearcă să nu se contamineze de starea lui C): În jurul titirezului, aerul vibrează. În jurul oamenilor, lumea se mişcă.
C (a prins ideea): Da, nici unul, nici altul....(se opreşte; caută prin buzunare, de parcă ar vrea să găsească un gând, două pe acolo)...nu mişcă nimeni singur pe lumea asta. Şi viaţa e...
B(întrerupe furtunos): Ceva ce nimeni nu poate atinge cu gândul. Dă-le-ncolo de consideraţii generale, e inflaţie, din cauza creierelor spălate bine, care nu mai au altceva de făcut decât să gândească.
C (şocat de paradox, însă destul de aprig): Viaţa e prea scumpă să fie trăită; de nu va fi pusă pe raft, pentru a fi conservată, se va risipi...
B (aducându-şi brusc aminte de ceva): Am citit şi eu destul despre paranoia (face o figură satisfăcută). Cuprinde destule, omniprezentă, omnipotentă, pentru totdeauna...
C (ţipând): Aluzii se pot face destule, dar în definitiv şi la urma urmei, doar câţiva aleşi cunosc ce e viaţa.
B (parafrază ironică evidentă): Dintre care cel dintâi eşti tu.
C (stăpânindu-şi ce greu furia): Adevărul despre...
B (scrie cuvinte obscene pe perete şi i le arată lui C; totuşi, vor trebui cenzurate, cu puncte de suspensie)
C (continuă, nervos): ...viaţă e că trebuie păstrată pentru mai târziu...
B (vădit ironic): Ca Romanţele pentru mai târziu ale lui Minulescu, care se încadrau, de fapt, perfect în epoca lor, fiindcă timpul avea o breşă de forma lor.
C: Exact.
B: N-ai înţeles. Fetuşi formolizaţi să ne facem, dacă ni-i oprit să fim oameni. La vitrine cu noi!
C: Nu spuneam să nu mai creştem.
B: Creşte-vom legaţi de noi înşine.
C (la capătul răbdării): Vezi biserica aia?
B (citeşte gânduri): Trupurilor noastre nu li-i dat să fie biserici rupte din timp, temporare temple, cel mult, purtând în ele duhul.
C: Eternitatea, încetarea atingerii spaţiului, închiderea în secunda care va fi....
B: Vorbe goale! Atâta vreme cât vom dăinui, vom călca pământul. Dat ne e să ne facem poteci pe el.
C: Cu lighenele ce facem?
B: Spălăm, pe urmă călcăm pământul curat, iar spălăm.
C: Simbolistica ligheanului. (a spus-o rece, ermetic, ca un profesor care îşi ascultă elevul).
B (pufnind în râs): Elev B, la tablă! Pentru nota 10, al cui simbol e ligheanul? (răspunde tot el, ca un copil timid, cu vocea scăzută): Ligheanul sugerează, prin forma rotundă, nesfârşirea limitată la un spaţiu definit, şi, prin apa pe care o poartă în sine, curăţarea de tot ce întinează omul.(ia vocea profesorului): Ai 8, slab, s-ar mai fi putut dezvolta. (voce de elev): mulţumesc, domnule profesor, 8 e infinitul vertical!
C: Trebuia să răspunzi cuviincios.
B: Cu toată cuviinţa ta, nu eşti om, ci fiară!
C (indignat, apoi confuz): Da, ai dreptate! Dincolo de mine însumi mi-a fost teamă să trec. N-am părăsit gândurile care mă ascundeau, cum nici fiara nu-şi părăseşte vizuina sa. (trezit ca dintr-un somn lung): Da, frate, un cu tine, tu, una cu mine, mâna mea cu mâna ta să se topească la un loc, aur curat să devină!

B şi C se apropie unul de altul. Vine şi A. Luminile se sting. După o pauză lungă, se aprind. Nu mai sunt trei, e unul, cu trei umbre. Cortina cade.

Non-existence

It all began like a cheap soap opera, although it was nothing more than a real life of a genuine person, that was made, let's say, forced, restrained, whatsoever, in order to become a low-cost little angel, even if that stole all her humanity.
Taught to act "naturally", in fact, maneuvered by an army of pupeteers, that got her ready for the show, every single fraction of her so-called life, she only had to act perfect, and look the same, so, she wasn't required too much. Like the woman that threw a good curtain on a decaying wall, then smilling, as is the wind outside couldn't break her improvised shelter, that's how she was. Tool and user of tools, like all the girls in her caegory.
Not rich, however, forced to keep up with the standards of the wealthy, she lived in a deep seclusion, away from other kids, which were just one step farther, playing. All her energy had to be locked inside, or stored for later, as her time was.
Nun-like, supposed to be sinless, her innocence was banished, and she had some self-assured, rehearsed air, some people believed to be true. She was walking on thin air (I'd say on thin ice), angel-like.
All the beggars were, to her, something not to be looked at, coming from a different world. Somehow punished by their own ordeal, further condemned to be there, their hands raised to the ones above them.
She felt above, yet, she could have surely been underneath, lifeless. She used to compare the beggars to her broken toys, unpleasant to look at, yet, needing desperately a reparation. Still, she did nothing. They weren't part of her non-existence, that they even bother with their gaze.

Blog nou

De azi, încep un blog nou, pentru copii. Deşi copilăria mea e undeva, departe, proiectată pe un fundal luminos, deşi nu mă pricep deloc să spun poveşti, sper că voi putea pune început bun.
Blogurile mele de până acum sunt pentru adulţi, prin conţinut şi fotografii. Îmi va fi greu să mă întorc înapoi; nu mai ştiu calea, nici timpul, nici măsura. Să m-ajute Dumnezeu să nu mă pierd în cuvinte şi să desfăşor firul poveştilor cu grijă, ca să nu-l pierd.

Time

The chronometre, checked twice before leaving, exact, despite the cold weather outside. The motorcycle, freshly painted, in the garage, silvery and flashy, latest design. The other motorcycle, the only one that had a name, old, rusty, available for one trip.
Everything ticking right, the watches, the pendulum, the clocks from a newer generation, all made just for measuring the regular roar of the engine...
Time was there, trapped inside the motorcycle, as if it turned into a clock, swallowing the hours, even the seconds. The road was nothing more than an excuse for the time to pass, flowing back and forth, ending in the same place where it started to be.
Taking a look at the nudes on a wallpaper, he, the great big motorcycle owner, notticed something strange: although they were supposed to be uncovered, thay seemed somewhat dressed, wth nothing interested to show. So was his life, slow-paced, except for the times he rode that old junk he'd still like to call a motorbike.
He jumped on it, as if it was his first time, with no attitude, only with a shyness that left him tired, sick and disgusted with himself. Old as he was, the motorbike was equally old, reminding him that he has just a little time left.
On the road, he quit thinking. He had to act fast, automatically, between those cars. He needed a forest for himself, with no roads, nothing around moving, to make him aware his motorbike couldn't show time accurately. But, even if he felt fast and young, was he really more than th old man, riding, like little kids ride a stick, something...?
Down, on the alley, something ran faster, laughing, with no time to stop. It was time, eating away all the seconds, then, all the hours... leaving behind nothing more to lose.

ER!N: The Edge of Reason

means:
- not writing a single line for a week anywhere else than on the blog and with no other motive than getting more comments, whether positive or negative.
- not visiting the next door neighbour, that happens to be free and unburdened o'care, only because of your own busy schedule, ultra-impossible to keep up with (in case you're no Supergirl).
- not driving, though the car is all yours and available, because you're lazy.
- almost leaving everything for later, then beginning it with no desire to end it soon.

Highway Blues

The next stop, that, it was there, lying ahead, no wonder, it could be the final one, the unavoidable trap, where the unexperienced could vanish or, worse, get crushed by all the others, fitter for that, well-equipped. Motorcyclists were not enough for the broad, straight and soft highway, rising in front, JFC (stands for: Just for Cars), high-class, leading to somewhere indefinite. Cars, on the other hand, no matter how sick and tired they were, had fulltime access to it, may they drivers have been for the long run, or novices, that didn't knew how to save the space given to them.
He, uncrowned king of the road, his jean jacket-second skin, never to be on that dream track, had both curse and fatal odds to fight now. On his Harley, knight without armor, still, on a horse made of steel, he was ready (or maybe he wanted to make sure he was, even if he couldn't have ever been more insecure). A roar of his engine blasted his turn-back thoughts, finally, no other noise than the one made by the cars protruded his ears.
Wrapped in smoke, he was ahead of all; blues in his ears, blue sky above, in the end, a loud crash, then complete blackout. Over and over, a sound of blues...

Am împlinit 100!

Aş vrea să prind şi suta de ani, şi suta de cărţi citite, suta de gânduri bune, suta de "songs about nothing".

Stau şi mă întreb...

...de unde mi-o fi venit ideea asta, a subtitlului REPORTAJ DESPRE DEZASTRE. Dacă nu prin liberă asociaţie cu sensurile cuvântului CATASTROFA, din titlu, atunci, cum? Că n-am stofă de reporter (obiectivitate zero, impulsivitate maximă, imposibilitate de detaşare de propria persoană, delicataţe simulată, nu se ştie pentru ce, avoidant attitude), nici nu am de gând să învăţ să scriu altfel decât...bine, cum am scris până acum.
Căutând prin dicţionar, am găsit: DEZÁSTRU s. calamitate, catastrofă, flagel, grozăvie, năpastă, nenorocire, pacoste, potop, prăpăd, pustiire, sinistru, urgie, (înv. şi pop.) prăpădenie, (pop.) blestem, mânie, potopenie, topenie, (înv. şi reg.) pustieşag, pustiit, sodom, (reg.) prăpădeală, (înv.) pierzare, pustiiciune, (fig.) pârjol, plagă. (Un adevărat ~ s-a abătut asupra lor.)
şi
CATASTRÓFĂ Nenorocire mare, dezastru, calamitate; tragedie. 2. Momentul rezolvării conflictului unei tragedii clasice; deznodământ. [catastrophe, cf. gr. katastrophe– revărsare, întoarcere].
Deci, sensuri comune. Când o să scriu şi eu despre dezastre adevărate? The time has not come.

Having my soul peeled,

as if it were a fruit, wrapped in some heavy layers of unnatural rind (supposed to be a metaphor, different from the one of the mask, excessively used, even if not without reason), now, I feel uneasy, like I have lost something that used to keep me on the ground, far away from the things I longed for, that I have always felt as unreachable. Actual trauma was involved, and it all happened slowly, not in the way human skin was removed by tormenters, in the Middle Ages (that would be better called "Dark", dark they were, underneath the shallow veil of purity thrown upon the symbols that governed them, that time), yet, no pain coming out of the flesh could make any soul go above. Day after day, (hour after hour, minute after minute, second after second or stitch after stitch-my time, all mine, I measure it by the pace of the needle, penetrating the cheap linen, not by itself, of course, my hands guiding it, with no sense of control, not looking to achieve a perfection standard I have set in my brain, but to cover all the drawn surface-I haven't drawn anything; I'm trying to fit into the pattern made by some old machine, doing something I'm struggling to do in real life, not on a given surface), my soul's getting better, vintage pains included in the healing process, to remind me of what I've been going trough and to keep me aware of the symptoms of newly designed pains, entering my nude soul in an instant or by eroding it constantly.
Why does this body of mine have to reflect everything going on deeper and above itself? My face doesn't allow me to wear the mask of soul pain all the time, it needs smiles to keep on moving its muscles-and all the outside big grin contaminates the inside, that gives away its comforting pain, ready for a new inner sunrise. How come my weakened body feels more powerful sensations, without stimuli? (What stimulates the body is the soul, anyway, to express it directly, avoiding the pressure of a longer phrase).
For some outsiders, I'm just relaxing, music around me, in my ears, in my brain. My hands typing something there, not a confession, but an undressed image (I'm able to retouch it, to change its proportions. It's a question of colours, whether I assume sincerity or not).

Lost in music...

O să revin curând. Până atunci, audiţie plăcută (şi vizionare idem).
Amy MacDonald-This Is the Life
Bjork-It's Oh, So Quiet

A Momentary Lapse of Reason...

este ceea ce m-a făcut, probabil, să-mi sub-intitulez blog-ul Reportaj despre dezastre. Cu toate că România e de ceva timp sub ape (şi inteligenţa românească va fi, curând, under ground zero), că în China un cutremur devastator a ucis câteva mii de persoane (ca să nu vorbesc şi despre pierderile materiale, de asemenea considerabile), că în fiecare zi se întâmplă câte ceva care zguduie cel puţin câteva existenţe, eu prefer să scriu despre mine (sunt egoistă, nu egocentrică-spun şi eu la fel ca un personaj de-al lui Henry Miller, locuitor al Tropicului Cancerului).
Pe când voi scrie reportaj, ca să nu-mi las cititorii să aştepte, privind la subtitlu ca la o etichetă greşită, indelebilă şi imposibil de dezlipit? Când, oare, le voi potoli foamea artificială, pe care le-am stârnit-o? N-am răspuns la propriile întrebări. Altădată...
Deocamdată, scriu pe celălalt blog: Songs About Nothing.

Viaţa mea se iluminează

Am preluat titlul unui capitol din Romanul adolescentului miop, pentru că se pliază perfect pe ceea ce trăiesc acum. Lumina nu s-a intensificat doar în suflet. Şi soarele de afară e mai puternic. Poate e doar o schimbare de percepţie. Lumea s-ar putea să fie la fel ca până acum, şi eu am despărţit, cumva, umbra de lumină.
Nimic din ceea ce văd nu mai e la fel. Încerc să mă ancorez în ce ştiusem înainte; se vede că nu-mi mai amintesc cum eram. Mi-era drag adolescentul miop, pe atunci, dintr-un fel de solidaritate de outsider. Acum, îl iubesc doar din milă.
Încă îl iubesc pe Eliade...

Finding Emo...

My emo self, depressed and doomed, hiding behind endless phrases, that are hidden behind ever-changing words. Walking down the known street, that I have tried to fit deep within my soul-without the people, of course, people come and people go, leaving the street the same, or chaging it, bit by bit, piece by piece-I have realised it grew longer, like a regenerating lizard, with its tail cut. Or I have turned old and heavy, too rusty to lift my feet off the ground.
Wearing a long, flowery dress, unacceptable for today's society, I kept on walking, with the same pace, till I saw three emoids. I greeted them in my mind, stared at their well-matched outfits.
I don't know why I write in English. Or I know: confessions are easier to make in a different language, that doesn't give you so many chances to lie.
In the old park, when I looked at a group of young men, sitting on some benches in an open wooden...er, I don't remember...gazebo, one of them shouted: "This!" In te next moment, I was hit with some plain fruit in my chest. Though I didn't say anything, my head was full of swear words, about their mom, dad and other people.
In front of the hotel, some mixed-up group. Old men, staring at me. One even smooched.
Sick, sad world...
I remember the time I condemned my peers, that lived their life to the fullest, that had a love to share, that had the courage to act the way they felt. I was mysanthropic, alright, yet, I wasn't the only one, in a small town, where people fought for their privacy. Nowadays, I condone what I've condemned and I condemn what I have condoned for years.

După o zi...

...în care am socializat intens, ba chiar am şi glumit cu persoane from the age of kindergarten to the golden age, în care am călătorit într-un ritm infernal, mă simt obosită şi agresivă. Aş vrea să sfărâm totul în dinţi. Nu-mi convine nimic. Nu suport pe nimeni. Să plece toţi. Să mă lase-n durerea mea.
Ieri, am fost numai zâmbet. Azi, nu pot să-mi ţin în mine încruntarea. Şi câte idei aveam ieri! Azi, le-a dus viitura far away from my brain.
Încă scriu, din inerţie şi dintr-o permanentă şi istovitoare plictiseală. Iar a început criza de timp, cu forţe noi.
Nu ştiu cât va rămâne din mine după o vacanţă atât de stupidă. I hope I could still be myself.

Iarăşi Emo...

Myspace Emo Graphics
Ce am găsit şi eu pe MySpace Graphics.

Concordanţă...

perfectă între funcţionarea computerului şi a creierului (amândouă ale mele, of course). Cu intermitenţe, şi creierul, şi pc-ul procesează informaţii (in)utile. Şi unul, şi altul se blochează, când ar trebui să dea randament maxim. Îşi mai dau câte un scurt restart, şi pierd ceea ce e mai important. Totuşi, nu pot să renunţ nici la unul , nici la celălalt.

Laitmotive, refrene

...repetate, în aceeaşi formulă, ad infinitum, în camere anoste, decorate forever and for always în aceleaşi culori (oficiale şi neutre, doar lucrez într-o instituţie cât se poate de publică). Şi cum repetitio mater studiorum est, m-am apucat de învăţat din nou, aşa, pour casser la monotonie. Deja cunosc toate feţele, old and young, care se perindă pe la serviciu (nu garantez că ţin minte numele, starea civilă, numărul copiilor născuţi, nenăscuţi, pe cale de a veni pe lume etc.; vârsta n-o întreb: e mediu majoritar feminin, unde vârsta e subiect tabu). Aici, funcţionează un fel de cod secret, ale cărui reguli le ştie toată lumea; eu sunt pe cale să le învăţ, aplicându-le stângaci, cu multe ezitări. Jumătate de zi, trăiesc într-o lume închisă şi văd restul lumii ca printr-un ecran. Am ceva legături cu exteriorul-încă nu am stricat telefonul de tot. Nu mă simt deloc bine între atâtea femei; mă văd 24/7 într-o oglindă murdară, aş zice. Singurul bărbat de aici e instalatorul, beat în majoritatea timpului (ca să nu zic veşnic beat; o fi treaz doar când doarme). Duc lipsă de tipi tineri şi practicabili (glumesc; nu duc lipsă de nimic; sau, cel puţin, îmi impun să nu).

Flori alese

şi sumese de petale, senzual căzând, secerate de ploaie, printre fire de iarbă încovoiate, mustind de apă care se scurge neîntrerupt din cer. Nori sfâşiaţi din când în când de câte o pală de vânt, împânzind apoi văzduhul, până se face negru. Frunze tremurând, lovindu-se între ele. Sonuri de luptă, umezeală, frig.

Emo rain

Plouă afară (îmi pare bine că nu plouă şi în casă). Aş putea scrie lungi disertaţii despre ploaie, panta rhei and stuff.
În loc de asta, stau şi pierd vremea. Ploaia de afară e aşa de emo (cad picături mici, suicidale, în bălţi anonime... nu mai ştiu să scriu) şi de rece, parcă îmi trece prin oase şi prin creier (care doarme de nu ştiu când pe pilot automat).
Sper să nu mă contaminez de emo-viruses. Deocamdată, am pus deoparte un zâmbet mare, pentru cineva.

Nu suntem îngeri

Pentru că n-avem, nici nu putem să ne creştem aripi. Ne-ar durea povara lor; n-am şti să ne înălţăm cu ele, fără să cădem mai adânc, înăuntrul prăpastiei din care am ieşit.
Pentru că n-avem cum să fim, în faţa sufletului nostru şi a celorlalţi, la fel.
Pentru că ne alungăm îngerul, ne-am alunga pe noi înşine, dacă am fi îngeri.
Pentru că nu putem cuprinde cu ochii decât o bucată de cer; văzduhul întreg ne-ar strivi.
Pentru că, dezlipiţi de pământ, n-am fi în stare să visăm la zbor.
Pentru că n-am mai căuta, ci am fi găsit, încă înainte de a lua fiinţă.
Nu suntem, vrem să fim, dar nu vom fi niciodată îngeri. Doar CA îngerii.

The Spiderwicked Chronicles

N-am citit cartea, deci, nu vă aşteptaţi la recenzii, interpretări şi alte disecţii. Ştiu prea bine cum se scrie titlul, pun is intended, aşa că nu comentaţi în gol, svp.
Ieri, a început invazia păianjenilor, în casa mea. Deşi nu sunt arahnofobă, am început să mă stresez. Aseară, în camera mea, era unul, destul de mare, foarte păros (avea nevoie disperată de o şedinţă de epilat), pe perete. Prin minte mi s-au derulat tot felul de scenarii horror. L-am omorât din două-trei mişcări.
Când mă credeam mai la adăpost, mai apare unul, mai mic, nu se ştie de unde. Îl omor şi pe ăla (prin tehnica ştiută, cu o carte). Dimineaţă, în baie-surpriză! altul, pe sub chiuvetă. Şi-a găsit mormântul în sifonul de la cadă, alături de ceilalţi doi semeni. (May they rest in pieces).
Mă duc la bibliotecă, citesc o revistă fără gloss, încerc computerul de acolo (fără internet, evident). Din întâmplare, văd cum în priza pentru monitor îşi caută culcuş un alt păianjen, tot păros (deci, viril şi în stare să producă noi urmaşi).
Aţtept următorul păianjen. Sigur o să apară.

La muncă

silnică sau zilnică, tot aia e. Îs fată silitoare (fac totul în silă, cum s-ar zice) şi stau şi câte 8 ore pe zi la slujbă. Acolo, frec menta, scriu, fac pauză, iar frec menta, apoi, simulez că fac ce o să fac mai târziu. Cu socializarea, stau cumva, nu-ş dacă bine sau rău, chestia e că sunt un fel de spectator activ-pasiv. Fiind cea mai tânără, se înţelege de la sine că nu mă ia nimeni în serios (fazai că nu mă iau nici eu tot timpul). Discuţiile de aici-infinite pendulări pe lângă subiect (acelaşi subiect, reluat over and over again). Nici nu mă gândesc să sparg monotonia, n-am timp de aşa ceva, doar îs at work.
Mi-e somn. Am început să beau ness (cu lapte şi cu muuullllt zahăr, ca să fie suportabil, deşi mi-am propus să ţin dietă cu mai puţine dulciuri), şi nici măcar asta nu mă trezeşte. Lucrez pe pilot automat, scriu din obişnuinţă, mă repet, am zile în care nici mu-mi dau seama ce spun (şi cui spun).
M-aş duce să beau încă un ness cu lapte (sau lapte cu ness, că aşa e proporţia corectă) şisă mă apuc de treabă, pentru a 100-a oară.

Nimic

De altfel, ăsta ar putea fi titlul potrivit pentru întreaga mea existenţă (de dinainte de el). Adică: gânduri şi fapte care se contrazic şi se anulează (ca să mă exprim telegrafic şi să încerc să spun totul la rece).
Şi după el-dezastrul (potopul). Emotional roller/coasters în fiecare zi: fericire, furie, linişte, nu neapărat în ordinea asta. Niciun happy-ending până acum, dar ce nevoie am de sfârşit, pentru ceea ce nici măcar n-am început?
Mă simt de parcă mi-aş lua tot timpul apărarea. Mă ascund, apoi ies rapid, pe urmă iar mă ascund behind myself, normal).
N-am timp, nici dispoziţie să termin postarea. Oricum, good night.

Greu

Să lupt cu inerţia, să-mi rup din suflet iubirea şi să mă pierd printre miile de pagini...whatever, nevermind.

Împotriva tuturor

Chiar şi împotriva mea. Gata cu lamentările, cu socializarea excesivă, cu amânările la nesfârşit. S-au dus toate, ca şi cum n-ar fi fost niciodată. Au pierit, odată cu o iubire pe care am îngropat-o în adâncuri, după ce am descoperit că omul pe care-l iubeam nu era vrednic de jertfa mea. Nu mai am niciun fel de aşteptări de la el. E un fel de fiinţă-resort, împins de inerţie, cu gânduri stereotipe, învăţate de la alţii. Tot ce credeam că-i aparţine e împrumutat. El nici măcar n-are curajul să recunoască. Se împăunează cu veşmintele altora. Nu are nimic
Şi ceilalţi sunt la fel, aşa cum i-am intuit, de la început. Degeaba am încercat apropierea; trebuie să trec la indiferenţă, altfel nu se mai poate. Am dat zidul jos şi trebuie să-l reclădesc, între mine şi ceilalţi; o să-mi las câte o fereastră, ca să lansez săgeţi, nimic mai mult.
Sunt împotriva tuturor. Sunt singură, în lupta mea. Dar nu mi-e frică. Se întâmplă ceea ce trebuie să se întâmple, adică viaţa mea merge firesc, ca şi până acum.
O să-mi caut refugiul în învăţat. Cum spunea Mircea Eliade, orice criză se vindecă prin muncă. Deci, la muncă! Am o grămadă de învăţat, idei cu duiumul, inspiraţie full time. Mi-a revenit şi memoria de elefant, deci, am toate condiţiile.
În sesiunea asta, se poartă toceala (eu o să sparg tiparele, că nu mi se potriveşte. O să învăţ altcumva).
Gata cu confidenţele intempestive. Mai ţin căte ceva şi pentru mine. Destul îmi urlu necazurile pe blog. O să le transpun şi în ce voi scrie, deci, no more face 2 face talking!
După ce am plictisit toată blogosfera cu hotărârile mele şi cu toate luările de atitudine, fac pauză. Între timp, las ceva linkuri, cu muzică bună.
http://www.youtube.com/watch?v=DaHyqX7gehw
Tatiana Stepa-Totuşi iubirea
http://www.youtube.com/watch?v=Iwe24YMleag&NR=1
Tatiana Stepa-În noaptea asta
Destul. Ma evapor din blogosferă. pentru puţin timp.

I'm outta love

and into sex (joking).
Am capul plin de tot felul de prostii, şi nu-ş cum o să ies după sesiunea asta, mai ales că mi s-a trezit un reflex pavlovian de învăţare, de care n-o să scap la fel de uşor ca de obsesia pentru butoane.
Nu mai scriu, nici n-am chef să dau mai multe explicaţii. Sesiune şi atât.

Replică

La reclamele Dedeman: Şi soţia ta are fantezii cu...

De data asta, am ales pe cineva care nu construieşte nimic concret, ci edifică doar sisteme de gândire.

Sloganuri electorale

Fapte, nu vorbe! (fapte de vitejie (la băutură), fapte de arme (de foc), fapte de tot felul, de fapt, fapte de fapte)
Faptele sunt politica mea! (idem)
Să trăiţi bine! (îndemn adresat câtorva acoliţi, care au cu ce...)
O ţară ca soarele pe cer! (insuportabil de caldă, departe de civilizaţie, pe cale de dispariţie)
Votaţi Cheia! (şi deschideţi-vă seiful!)

Votaţi ER!N!

Pe culmile disperării

....am fost, la începutul zilei. Pe culmile bucuriei urc acum-după ce am râs de mine toată ziua.
Nu ştiu de ce îmi tot imaginez tot felul de dialoguri, cu toate că toată ziua stau pe silent. Ar fi cazul să mai vorbesc şi eu, că o să uit limba română.
After getting a life, all I need is getting a voice. And I need to speak my mind more often.

Stil telegrafic

Azi, dormit prea mult. Ascultat Pink Floyd. Munca neîncepută. Toate vraişte. Trebuie ordine.
Certat toată lumea. Trebuie împăcare.
Complicat viaţa. Încerc simplificare.
Pierdut timp. Ofer recompensă.

Skeletons from my closet

Fără să fi ştiut de moda emo, ei bine, am fost şi eu odată, nu prea demult, o emo-kid deprimată, antimanelistă, antirock, antifashion, antilux, antijunk food, antifun, anti-life în general. Cred că eram singura emo din şcoală şi din oraş pe atunci. Ştiu că desenam într-un stil foarte macabru şi plângeam mai tot timpul. Îmi doream şi o operaţie estetică, visam să fiu top-model (90-60-90, cum n-am fost, nu-s, nu voi fi), citeam (şi trăiam) tragedii.
Acum, după ce am trecut de faza emo-depressed a vieţii mele, îi simpatizez pe emo-kizii de azi. Chiar îmi plac frezele lor rebele, făcute cu drujba şi cu flexul şi călcate cu fierul (pe bune că mi-aş face şi eu, aşa, din spirit de frondă). Machiajul lor, ce să zic, e la fel de întunecat ca gândurile care le trec prin cap (şi care mi-or fi trecut şi mie, în perioada mea emo). Şi piercingurile? (nu mi-aş face, I don't want any needless needlestick injuries). Cred că prevestesc sau amână the final bleeding.
Nu vreau să-mi bat joc de emos, nici să le dau sfaturi. Le-aş spune: Get a life! No matter how much you hate life.
Cu asta, am încheiat postarile pe azi. La final-o melodie, bonus:
http://www.youtube.com/watch?v=VIPJ7pokw00
Embrace-A Glorious Day (what I wish you, my beloved readers).

Ieri, am văzut...

...ghici pe cine! pe Darie Ducan face 2 face & lifesize! Nu cred să-l fi confundat-cel puţin aşa sper-pe umeri pletele-i curgeau râu, şi hainele-i curgeau la vale (I'm mean here-don't take me so serious, că doar hainele nu erau fluide, nici măcar nu erau din materiale uşoare, erau doar xxl, pe un corp mărimea s). L-aş fi întrebat cine e, i-aş fi zis că seamănă perfect (cu el însuşi), numai că aveam gura plină de îngheţată (ştie toată lumea de unde, the best ice-cream in the big-small city, cu arome sintetice de esteri şi cu îndulcitori cancerigeni, nu-ş de care, cu coloranţi la fel de naturali, celebri pentru proprietăţile lor anti-life...mai bine zis anti-health) şi nu puteam spune nimic. L-am urmărit cu privirea-pe el şi pe fata pe care o ţinea de mână-până departe. Era să-i urmăresc şi altfel, numai că trebuia să ajung şi acasă.
Am fost şi la un film-La vie en rose, schiţă biografică despre Edith Piaf. Nu mi s-a parut en rose, ci noir et rouge. Mult dramatism, pasiune, sentimente exteriorizate paroxistic- overall, dacă ar fi să-i dau o notă, i-aş da 9.
Acum, las blogul. Am multe de făcut, şi de data asta, chiar o să fac ce mi-am propus acum vreo...să fie 8 luni?

O vacanţă atât de lungă...

...mi-am luat eu, în ultima vreme. Culmea e că mă simt ultrastresată şi extrem de presată, probabil din cauza lipsei de ocupaţie (cred că m-am mai plâns de aşa ceva prin blog, nu?) Nu ştiu nici eu ce să fac, nici nu aştept sugestii.
Înainte, aveam prea multe idei, şi n-aveam timp să le pun în practică. Acum, am timp, dar n-am idei. Sper să treacă şi faza asta.

Sunt onanistă...

...pentru că aşa a zis dom' Tucă, ăla cu Marius Tucă (mi)sh(t)ow. M-a inclus, de fapt, într-o categorie extensivă, "cei mai mulţi dintre bloggeri". Nu-s singura care reacţionează, ce-i drept, cu întârziere, că n-am avut timp. Ce să mai spun? Mă masturbez chiar acum, în direct, în faţa cititorilor mei. Nu ştiu ce fac ceilalţi bloggeri. Sper să nu se filmeze cu webcamul în plină acţiune şi să nu posteze filmuleţul pe blog.
Acestea fiind zise, am încheiat masturbarea. Postez linkul spre editorialul unui vechi onanist, care şi-a mângâiat propriul orgoliu în fiecare seară, la self-porn showul omonim.
http://www.jurnalul.ro/articole/124112/despre-bloggeri-

Alegorie

A fost o rază, care s-a desprins din soare şi a căzut pe pietrele de pe caldarâm. Călcată în picioare de trecători, a început să se ridice, încet, spre soare. Simţind că nu-i mai prieşte căldura, rămase undeva, între pământ şi cer, privind la trecătorii care altădată o călcaseră. Vechea ură care o stăpânea fusese schimbată într-o neţărmurită iubire faţă de toate acele fiinţe, care nu cunoscuseră nici zborul, nici căderea.

Nu mă las...

şi încep-din nou-viaţă nouă. De data asta, chiar am voinţă. Mă apuc de învăţat şi de citit-nu mai fac promisiuni deşarte. Gata cu vorba şi cu blogăreala inutilă. Dacă n-o să mă mai vedeţi pe aici, o să ştiţi unde sunt.

Dacă pozele-ar vorbi...

...ar fi de-a dreptul catastrofal (dacă ne gândim la pozele din Payboy, de pildă).
Se vede clar că mi-am călcat cu fierul pe circumvoluţiuni, aşa, just to fit in-pe bune! Am ajuns într-o stare de nebinecuvântată ignoranţă. Nu mă simt bine deloc aşa. Nu-ş la cât mi-a scăzut IQ-ul, dar dacă am ajuns să ascult azi manele, înseamnă că am ajuns jos de tot.
Am început cu junk food, acum, am ajuns la junk music. Mai scriu şi junk poetry, pe deasupra. Mi s-a dus toată bruma de feeling şi de talent pe care o aveam.
Sunt placidă şi pasivă, pentru a nu-ş câta oară în viaţa mea. Poate că devin, cu adevărat, femeie. I'm falling in and out of love, aceeaşi iubire chinuitoare, care m-a epuizat, dar care mi-a dat şi energie. I still need to get a life, chiar dacă am început să trăiesc la maxim fiecare clipă.
Şi să pierd toate clipele din viaţa mea.

N-am idei

Pentru prima dată în viaţa mea, n-am idei. Până acum, aveam prea multe şi n-aveam timp să le pun în practică. Poate ar trebui să reciclez câteva din cele vechi (să-mi definitivez nişte schiţe, să-mi termin cel de-al doilea roman, să mă apuc serios de învăţat). Să nu mă mai învârt în jurul cozii.
Acum, ascult o melodie, ceva cu itţs time to be myself. Asta-i valabil şi pentru mine. Atât pentru azi. Am altele de făcut.

Back to business

I mean, to being totally busy, with no time for myself. Back to my books, to my studies, to my work, to my old self. I'm so sick of pretending to be what I am not. I know that's why nobody likes me.

A trecut şi ziua Învierii,

mai demult, dar, pentru că atunci n-am avut timp să scriu, încep azi. Am petrecut Paştele la fel ca toată lumea, am abuzat de tot felul de mâncăruri, de parcă mi-aş fi făcut provizii, pentru un timp de foamete. Aproape am plâns, m-am lăsat purtată de tot felul de emoţii contradictorii. Acum, îmi revin, încet, dar sigur. Am atâtea planuri, şi nu ştiu cum am să le îndeplinesc. Aş avea nevoie de un sprijin, pe care nu l-am cerut niciodată până acum. Sunt confuză, obosită, hăituită aproape. Când mă gândesc că nu am reuşit să fac nimic din ce mi-am propus, mă deprim.
Aştept o schimbare.

Azi e zi întâi de mai

Şi nimic nu merge cum trebuie. Un început de lună catastrofal, aşa, ca pentru o catastrofă ca mine. Sunt îngrozitor de deprimată, pe bune, de data asta. Mă simt complet inutilă, pentru că nu pot fi la înălţimea aşteptărilor celorlalţi. Nu ştiu ce să fac. Aş vrea să fiu singură, dar, cum e sărbătoare, toată lumea stă pe capul meu şi îmi agravează depresia. Acum, colac peste pupăză, mai fac şi babz sitting, de parcă aş fi făcută pentru aşa ceva.
Presată, depresată, stresată, încerc să mă ascund, dar nu-mi reuşeşte nimic. Ştiu că ziua de azi e una din cele mai bune din viaţa mea, dar nu mă pot bucura de nicio clipă.
Azi, a şi plouat. A fulgerat. A tunat. Tot tacâmul. A fost şi soare. Prea mult pentru mine.
Pe el nu l-a văzut de cinci zile. Mi-e teamă că o să-l găsesc schimbat (în rău), dar sper să-l găsesc schimbat în bine.

Se apropie Sfintele Paşti...

şi, cu ocazia aceasta, le urez sărbători fericite tuturor cititorilor mei. Să primească în suflet lumina Învierii, să se bucure de fiecare clipă şi să aibă parte numai de bine.

Scenă

Undeva, într-o încăpere întunecoasă. Două personaje, pe jumătate ascunse de cortină, cu chipurile luminate difuz, vorbesc aproape în şoaptă, dar destul de tare ca să poată fi auzite. Pot fi doi bărbaţi, sau un bărbat şi o femeie. Îi voi numi, convenţional, 1 şi 2.

1 (grav, încercând să-şi ascundă zbuciumul): Voi pleca la război mâine.
2 (calm, aproape ironic): Războiul nu-i acolo unde-l cauţi. E în tine.
1 (nedumerire prefăcută): Cum m-aş putea lupta cu mine însumi, fără să mă pierd?
2 (la fel de calm): Ai putea să te câştigi...
1 (rece): Să fiu eu şi învingător, şi învins, şi pradă?
2 (neliniştit, speriat de întorsătura pe care a luat-o discuţia): Nimic din toate astea să nu fii. Să fii doar tu, liber.
1 (căutând în minte înţelesul cuvântului): Şi ceilalţi soldaţi ce vor face, când vor vedea că nu sunt în mijlocul lor?
2 (neliniştit, scormonind după un răspuns, prin hăurile minţii): Vor face ceea ce ştiu. (pauză)
1 (zâmbind): Oare vor şti ce fac?
2 (ermetic): Asta nu pot să ţi-o spun eu.
1 (inutil): Dar cine?
2 (vizibil enervat): Nu ştiu!
1 (ironic): Tocmai tu, care ai toate răspunsurile, nu ştii... (revenind)Nu ştii nici cine eşti, nici încotro te îndrepţi...
2 (acum, vesel): Nici de unde vin...
1 (rupt de rol, natural): Are piesa asta vreo finalitate?
2 (încă jucând, fără să se concentreze): Nu, dar are un final...
1 (îşi dă pălăria jos de pe cap): Chapeau!
2 (obosit, zâmbeşte doar de complezenţă): Nu ştiu pentru cine...
1 (fără replică): Pentru mine şi pentru prestaţia mea.
2 (ironic): Poţi să te şi pupi.
1 (serios, acum; îşi dă seama că a făcut un gest deplasat): Parcă aveam de jucat o piesă, nu ţi se pare?
2 (ironic): Şi de purtat un război... în conştiinţa ta...
1 (se dă jos de pe scenă, boxează cu propria umbră): Cu umbra...
2 (tenebros): Se apropie sfârşitul....
1 (la fel): lumii...
2 : ...scenei...
1 : ...căderii...
2 : Nu, acum începe căderea.
Scena se clatină. Cele două personaje dispar încet, într-un nor de fum. Se vede un foc proiectat pe cortină. Apoi, se aude zgomot de ploaie.

SFÂRŞIT

Pro şi contra-fragmente de talk-show imaginar

Spaţiu: o televiziune oarecare, cu o siglă foarte cunoscută. Decor: un studio întunecat, cu pereţi negri, canapele albastre, alungite, mese joase, albe, prelungi. Iluminaţie: câteva surse discrete, focalizate pe chipurile participanţilor la emisiune. Invitaţi: D.D.-un tânăr poet arhicunoscut, ER!N. Moderator: un scriitor, încă tânăr, lipsit de faimă, dar extrem de inteligent şi de insinuant. Să-i spunem R.C.
R.C. : Bună seara. Astăzi, vă vom vorbi despre creaţie, dar nu despre creaţia divină, ci despre creaţia artistică. Alături de mine, în studio, se află D.D.-poet, autorul cunoscutelor volume de versuri (urmează o înşiruire de titluri), ER!N. Pentru început, aş dori să lansez o ipoteză, pe care dumneavostră, invitaţii mei, o veţi confirma sau o veţi contrazice. Observ că, în lumea de azi, artiştii au renunţat la creaţie şi au trecut la re-interpretare. Artistul nu mai este un homo faber, e un maitre recycleur al realităţii imediate.
D.D: Artistul e un Dumnezeu, privat de cer, rămas la capitolul Facere. Căci geneza oricărei opere literare, genesis de novo este, în şapte sau mai multe zile.
ER!N: Creaţia nu-i dată omului, e numai a lui Dumnezeu. Ceea ce numim noi, convenţional, creaţie, nu e decât o imitare a realităţii. A crea presupune a pleca de la un nimic pre-existent-adică, de la o non-existenţă originară, şi a plăsmui totul. Or, artistul întotdeauna a avut în faţă o lume. A putut să o privească şi să o cunoască. A imitat-o şi apoi, după mimesis, a început să o re-interpreteze. Deci, artistul nu e decât un om, care nu creează, ci doar imită creaţia divină.
D.D: Artistul creează şi este cel ce este. Poate spune oricând: Eu sunt cel ce sunt.
ER!N: Da, dar datorită cui este? Nu a venit pe lume prin sine şi pentru sine. A fost şi el creat.
D.D: De către un Dumnezeu caricatural, care s-a temut să rămână în lume printre semenii lui, creaţi.
ER!N: Dumnezeu nu are a se teme de oameni. Ei au clipa, Dumnezeu are veşnicia.
D.D: Artistul poate să facă veşnicia din clipă, aşa cum Dumnezeu a făcut pe Adam din lut.
ER!N: Clipa e de la Dumnezeu. Şi veşnicia tot de la El e. Eternitatea nu se poate plăsmui, se primeşte în dar.
D.D: De la un Dumnezeu care şi-a pierdut puterea nu se primeşte nimic. Eternitatea se smulge din clipă.
ER!N: Şi clipa ce e? O parte de veşnicie. E ceea ce noi desprindem din neant, ca să putem vedea şi simţi dincolo de noi înşine...
D.D: Artistul pleacă, întotdeauna, de la sine. Sinele e Brahman, Brahman este Atman...
ER!N: Sinele e totul. Fără Dumnezeu, totul este nimic.
R.C: Văd că discuţia noastră a deviat spre alte teritorii, interzise de altfel. Să ne întoarcem de unde am plecat...
ER!N: Nu contează de unde am plecat, important este unde vrem să ajungem. Din câte am văzut, generaţia noastră de artişti se îndreaptă spre nicăieri.
D.D: Nu, se îndreaptă spre ei înşişi. Nasc din duh, fără sămânţă.
ER!N: Nu nasc, doar avortează idei.
D.D: Nasc idei originale.
ER!N: Nu. Nasc idei care au trecut de mult în exitus. Învie morţi, adică...nu, îmbălsămează idei în descompunere.
D.D: Orice se naşte, gustă moartea.
ER!N: Da, şi caută atât cât trăieşte, gustul învierii. Căci arta e o înviere.
D.D: Eu o cunosc ca pe o crucificare.
ER!N: Şi asta. Dar mai mult înviere, din durere şi din patimă.
D.D: Parcă spuneai că porneşte din realitate.
ER!N: Patima şi durerea sunt adevărate. Le trăieşte şi le simte oricine. Artistul doar le atinge, apoi le transformă.
D.D: Deci, creează.
ER!N: Nu, doar transformă. Dacă parafrazăm pe Lavoisier, putem spune că artistul nu pierde nimic, nici nu creează nimic. Doar transformă.
D.D: Şi Dumnezeu a transformat tina în trup...
ER!N: Trupul tot de tină a rămas, şi în tină se va întoarce.
D.D: Se va înălţa...
ER!N: Niciodată. Căderea lui va fi spre înălţarea sufletului.
D.D: Si creaţia? Spre înălţarea cui?
ER!N: A cugetului.
D.D: Sufletul nu e cuget?
ER!N: Nu, e ceea ce face cugetul să fie.
R.C: Aţi început să divagaţi. Ţin să vă reamintesc că tema noastră de azi era creaţia.
ER!N: De azi, de mâine, de poimâine, de când o mai fi... Deci: ce numim noi creaţie e doar re-interpretare. Re-naşterii îi spunem, oare, naştere?
D.D: Baţi câmpii cu graţia dumitale feminină, ER!N.
ER!N: Sunt total lipsită de graţie, D.D.
D.D: Da, dar câmpii tot îi baţi.
ER!N: Cu ce-s vinovaţi câmpii, să-i bat eu?
R.C: Spaţiul alocat emisiunii...
ER!N: Nu s-a redus, e tot acelaşi. Timpul alocat emisiunii e pe sfârşite.
D.D: Deci, cum rămâne?
ER!N: Rămâne cum am stabilit (zâmbeşte).
D.D: Ironică, la fel ca întotdeauna.
R.C.(stăpaânindu-şi un zâmbet): La revedere, stimaţi telespectatori.

Vis

După ce m-am ameţit cu două pahare de vin-unul, de vin roşu, adunat de pe ici şi de pe colo, şi unul de vin alb, băut dintr-o suflare,dintr-un pahar de plastic, într-o bucătărie ultraliliputană-am adormit instantaneu.
Am şi visat ceva foarte confuz. Parcă eram într-un decor de fotografie, pe o câmpie de pixeli verzi. La dreapta mea-un preot în haină roşie, la stânga, unul identic, imbrăcat, însă, în galben. În faţa mea, fostul meu prof de desen, cunoscut pentru excesele bahice, acum, în dublu exemplar. Două mâini îmbătrânite, gri, ţineau în faţa mea o carte veche, cu foile înnegrite de vreme, cu o grafie stranie. Trebuia s-o citesc pe toată. Cuprindea tot felul de sfaturi şi de aforisme, numerotate. Nu mai reţin acum decât numărul 15-Nu contează de unde ai plecat, important e unde vrei să ajungi.
M-am trezit, şi, de fapt, nu m-am trezit. Am fost mahmură toată ziua. Am spus tuturor cum mă simt, şi de ce mă simt aşa. Culmea e că am început să şi învăţ-cu multă pasiune şi dăruire, nu glumesc.
Sper să nu mă trezesc prea repede, că oricum am mult de învăţat.

Azi...

Victorii şi gânduri limpezi. Atâta frumuseţe... Atâta linişte...

Scenariu absurd

Deasupra norilor, era tăcere. Sub nori-zgomot de motoare. Ea-pe motocicleta albastră, cu jante de aluminiu (asta pentru că nu avusese bani să-şi ia jante de crom). Ţinea piciorul pe frână, de parcă s-ar fi temut să pornească. Alături, el, pe o Yamaha roşie, o sorbea pe ea din ochi.
Ea îşi punea peste pletele blonde o cască, asortată la culoarea motocicletei. Îşi punea şi el casca lui.
Niciodată nu porneau din pole position. De data asta, ea accelerase şi trecuse înaintea lui. El, concentrat, cu gesturi măsurate, urmărea să nu facă nicio greşeală pe pistă. Ea era preocupată doar de viteză, nu se gândea niciodată la tehnică.
El rămăsese mult în urma ei. Un alt motociclist încercă s-o depăşească. Ea acceleră mai tare, pierdu direcţia şi intră într-un parapet.
Se trezi la spital. Se ridică din pat, zbură prin fereastra închisă, apoi se risipi, ca un abur.
Deasupra norilor, apăru un chip de femeie, care fu repede şters de vânt.

Renuntare

...la el, dar nu la ceea ce am luat de la el. Sau nu la el, ci la ceea ce este rau in el.

Plictisita, obosita si satula...

... de o viata altminteri foarte plina de evenimente, incep sa scriu azi, asa, nici nu stiu de ce. Din automatism sau din plictiseala. E o duminica tipica, epuizanta; azi trebuie sa-mi pun la punct toate datoriile. Nu stiu nici eu cum o sa ies la liman.
Ziua asta sta sub semnul lui "nu stiu", la fel ca toate zilele mele. Eu, care cautam neprevazutul cu obstinatie, acum ma feresc si ma pierd in calcule si in masuratori. Nu mai vreau sa risc nimic-asta inseamna, desigur, sa risc totul, sa pierd totul.
N-am chef sa mai incalc nicio conventie. Simt nevoia sa traiesc dupa reguli precise. Sa-mi fie viata o ecuatie cu solutiile la vedere. Nu mai vreau necunoscute.
Doresc sa creez eu insami enigme. Sa fiu o enigma pentru ceilalti si pentru el, mai ales.
Viata mea, asa cum o cunosc ceilalti, e fie goala, fie plina de evenimente tinute departe de ochii lor. Nu ma deranjeaza sa-i tin pe toti in suspans. Imi place sa fiu plina de surprize.
Si el e ca o cutie cu surprize - creierul lui e cutia Pandorei, pe care o deschid eu. De acolo, ies toate relele pamantului. Din pacate, intra inapoi.
Si eu, pentru el, ce sunt? Nimic mai mult decat o fata care-l tulbura si-l zapaceste, pana ramane fara cuvinte? Sau cineva enervant si insistent, care-l respinge tot timpul?
Nu vreau sa stiu. Caut pe altcineva. Cu sufletul, insa, il caut pe el. Oricat de mult as incerca sa flirtez, sa fiu pentru ceilalti ce sunt pentru el, nu reusesc. Il iubesc? Sau, poate, nu?
Poate e doar un atasament maladiv de tot ceea ce este el, sau de ceea ce se arata sa fie. Sper sa nu iubesc doar aparenta....
Si sper...

One giant leap for me,

One small step for the mankind. Azi, am facut un mare pas, in afara carapacei mele. I'm not shy anymore, vorbesc mult, cant, glumesc, cu toate ca viata mea e la fel de nashpa ca inainte. Inca mai ascult rock si scriu continuu. O sa mai iau o pauza lunga de blogging, pentru ca m-am apucat si de invatat (nerdy me!!), sper sa nu-mi duca nimeni lipsa prin blogosfera.

Catharsis

In colt, lumina tremura, plapanda, hranindu-se cu carnea de ceara alba a lumanarii. Apoi inghitea din intuneric, fara sa-l poata desface de peretii odaii. O pala de vant o rasturna pe covorul cu flori, din care nu avea sa mai ramana decat scrumul negru. Cu puteri noi, lumina, devenita flacara, imbratisa peretii, cu toata dragostea si cu toata patima. Voia sa mistuie intunericul care ii imbracase. Simti cum inghite bucati intregi de scandura. Voi sa se opreasca, dar lemnul moale, de brad, ii atata pofta. Astepta o picatura de ploaie, care sa-i curme viata. Cand cuprinsese acoperisul, ii cursera doua lacrimi rosiatice, care ii patrunsera in inima. Din mormanul de scrum si moloz, un suflet de fum subtire se inalta spre soare.

Letargie

Stau, nu fac nimic, doar absorb muzica, si scriu. Postarea anterioara, in care se poate recunoaste stilul lui Arisme, n-are la origini nicio intentie parodica. E doar un exercitiu. I was only playing dress-up, using Arisme's clothes. Sper sa nu se supere Arisme, ca n-am facut-o spre batjocura, ci spre lauda ei.... Mie nu-mi reuseste, in niciun caz.
Nu pot fi decat ceea ce sunt, chiar daca incerc sa ma pun in locul altcuiva. Pot purta o masca, dar doar pentru putin timp, si mi-e intotdeauna prea stramta, sau prea larga.
Nu am chef de nimic, si nu am aproape nimic de facut. Nu vreau sa incep ceea ce as putea sa termin. Asta e. Las blogul in aer si ma apuc de lucruri mai serioase.

Citadina

Dincolo de asfalt, se adancea zgomotul tramvaiului, tot mai departe de urechile calatorilor, acum stravezii, lasand in urma lor dare de lumina, ca niste melci. Ochii lor se cufundau in soare, apoi, aprinsi, se stingeau in marea de iarba, care statea sa sece. Semintele isi omorasera picatura din mijloc si asteptau, sterpe, sa capete foc de sub pamant, sa se lepede de coaja si sa se inalte deasupra, in albastru. Uitasera de mult sa cladeasca marea verde, odihna ochilor intunecati de flacara. Dormeau numai ca sa vada, in vis, aprinderi de cristale verzi.
Prinsa in diamant, Elisya se cauta pe sine, dar nu-si gasea decat chipul mort, in miile de oglinzi, care-i sfasiau fiinta. In stralucirea de fier a sinei, vedea tot ceea ce lasase in urma, toate oglinzile orasului, rasfrante. N-avea sa le topeasca, nici sa-si faca din ele cheie pentru diamantul fara usi si fara ferestre, ci doar sa taie lumina si sa petrunda inapoi, in ochiul carbonizat al celui care o privise, pana atunci.

A murit Sabin Balasa

Dumnezeu sa-l odihneasca pe cel care, dupa ce a daruit trupuri de cer fiintelor de huma, a trecut in albastru, dincolo de galaxii. S-a despartit de sinele sau pamantesc; mainile lui s-au facut aripi subtiri. Deasupra norilor, a inceput, din nou, sa zugraveasca umbrele de pe pamant. Umbrele au inceput, apoi, sa zboare, spre pamantul care le nascuse, demult. Printre pasii pierduti, zborurile umbrelor s-au incarcat de lacrimi...

High Hopes

Si in suflet, si in playlist.
http://www.youtube.com/watch?v=8ioavsW0tgI
Se anunta un aprilie plin de sperante si de avanturi. Pe alocuri, se vor inregistra averse de tristete. Temperaturile minime si maxime vor depasi orice asteptari.
Prognoza pe aprilie se incheie aici. Ramane de vazut daca se va adeveri.

Azi, ma veti cunoaste mai bine,

my dear readers. Imi voi dezvalui chipul adevarat. Pe de-a-ntregul.
Ma veti vedea, nuda, cu tot trupul daruit privirilor voastre, celor care ma cititi si ma iubiti.
Fanteziile si dorintele voastre vor capata o forma omeneasca, neidealizata, neascunsa de haine. Imi veti vedea intreaga frumusete, aici, pe blog.
Ma veti vedea intinsa pe un pat, senzuala, gata sa primesc mangaierile voastre virtuale, si gata sa va dau si voua multa, multa dragoste...
Sunt foarte tandra si dulce. Am un suflet cald, si un trup si mai cald. Ma veti vedea indata...Dati click.
http://www.flickr.com/photos/hourann/488056465/

1 aprilie

N-am pacalit pe nimeni azi. Nici macar pe mine.

Analiza literara

"Intr-un ou negru ma las incalzit/De asteptarea unei idei..."Nichita Stanescu-Elegia oului, a noua
De ce neaparat intr-un ou negru? Ca negrul intotdeauna prevesteste moartea, descompunerea, intrarea in nefiinta. Si, in interiorul acestui ou negru-asemanator unui "palat de nunta si cavou"(Ion Barbu-Oul dogmatic), eul petrece in ne-gandire, adica tot intr-un fel de ne-fiinta (daca rasturnam cartesianul "dubito, ergo cogito, cogito ergo sum", atunci lipsa cugetarii echivaleaza cu non-existenta). Ceea ce-l va trezi la viata va fi ideea - o idee, oarecare, care ar putea fi - sau nu - Ideea. Marea idee, care sa-i genereze existenta, si in jurul careia sa graviteze toate celelalte idei.
Si de ce "ma las incalzit" si nu "sunt incalzit"? E vorba de o pasivitate voluntara. De o asumare a pasivitatii, mai bine zis. A starii de nemiscare.
"Asteptarea unei idei", adica oarecum anticiparea unui accident al mintii. Sau a unei intrari in legatura cu marele tot. Deci: ideile nu pot veni automat, la comanda. Trebuie doar asteptate.

"Our religion is to blow and blow it all/ So we're shopping every Sunday at the mall".

Incep postarea de azi cu un citat dintr-o melodie foarte cunoscuta (K-ching-Shania Twain). Pacat ca nu se mai difuzeaza, ca nu si-a pierdut actualitatea. Mi-am dat seama azi de asta.
In loc sa merg, ca omul, la biserica, m-am dus la supermarket. Am cheltuit mai mult decat mi-am propus. Spre surprinderea mea, supermarketul era foarte aglomerat. Abia am avut loc sa ma strecor cu caruciorul printre tot felul de oameni, de la copii de 3 ani, pana la pensionari de.... nush catzi. Bineinteles ca m-am tamponat de tot felul de cosuri - toate incarcate, unele chiar cu varf.
Nu stiu cati oameni erau azi la biserica. Banuiesc ca mult mai putini ca la supermarket. Deci, pot sa trag o concluzie-pe care am anuntat-o din titlu: shoppingul va capata statut de religie oficiala, in cativa ani. Deja, supermarketurile au devenit temple ale consumerismului (exista cuvantul asta? in romaneste?). La inceput, erau aproape goale; rafturile lor imense adaposteau "zeitati" pe care lumea nu le cunostea inca: L'Oreal, Garnier, Nivea, Dove, Maybelline, Max Factor si altele mai marunte, din acelasi Olimp cosmetic. Treptat, marii preoti (mai degraba, marile preotese-hair styliste si vedete autohtone, cu educatie de hair-styliste), dupa ce au primit new-look-revelatia, s-au gandit sa le-o dea si muritoarelor de rand, nu inainte de a-si comanda Lari si Penati noi, cu formula imbunatatita, doar pentru ele. Fostii zei, detronati, comercializati la scara larga, inca nu si-au pierdut puterea, nici capacitatea de a atrage. Stau, acum, cuminti, pe rafturi, asteptandu-si adoratoarele, care sa ii duca acasa si sa-i slujeasca, adica sa ii consume, pana la ultima picatura. Singura rugaciune de care au nevoie e reclama.

Ordine; junk food again....

Cum duceam lipsa de spatiu, m-am gandit sa fac ordine azi. Toata ziua am trebaluit prin casa, fara pauza, pe urma, am iesit la o micro-partida de shopping.
Iar am trecut pe junk-food - de data asta, am mers o buna bucata de drum, pana in centru, la supermarketul cel vechi, de unde mi-am luat o punga de chips-uri. Jumatate am mancat-o pe strada. Cealalta jumatate, pe o banca, aproape de niste cosuri de gunoi - deci, junk food eaten close to the junk. Ma uit in dreapta-vad o biserica veche. In stanga-o cladire nu prea inalta, imbracata intr-un fel de dantela de ghips. In fata mea, un zid foarte ciudat, cu multe unghiuri, care pare sa se aplece sub greutatea unui acoperis ascutit. Ca sa fie atmosfera cat mai placuta, aveam si muzica ambientala-ceva pasarele cantatoare zburau deasupra. Pe aleea din fata mea a trecut un tip. A luat-o in dreapta. Apoi, a aparut o femeie. Din curtea cladirii dantelate a latrat un catel minuscul, care n-a vrut sa ma observe pe mine. Doi indragostiti au avut parte de acelasi latrat calduros. Tipa s-a speriat rau de tot - sau doar a vrut sa se apropie mai mult de tip, si n-avea alt pretext.

Dupa ce am terminat toata punga de chips-uri, care n-aveau in nici un caz gustul inscriptionat pe punga, m-am dus la alt supermarket. Mi-am luat o prajitura. La casa-surpriza! Costa mai mult decat scria pe raft. Cum ramasesem fara bani, am lasat-o acolo. M-am intors inapoi, la un magazin din spatele supermarketului vechi. Am gasit cele mai ieftine snacks-uri. Am asteptat in zadar sa mi se dea bon.
In drum spre casa, am mancat toata punga. Acum, ori m-am deprimat prea tare si am tendinte suicidale, ori mancarea junk creeaza dependenta. Ramane de vazut. (Bine ca nu mai mananc pizza semipreparata).
Trec si eu prin tot ce trece generatia mea. Junk-food addiction, TV-mania, computer madness. ?Sunt si eu o membra de vaza a societatii de consum. Nu-s mandra de asta, dimpotriva.
Junk food. M-am gandit mult la aceste doua cuvinte. Si iata ce a iesit:
Marii producatori de junk food ne considera pe noi, cumparatorii, niste junkyards. La randul nostru, ne acceptam conditia impusa, cumparam produsele, si ne transformam in junkyards ambulante. Pentru ca nu mai avem timp pentru noi insine - sau pentru ca nu vrem sa ne gasim timp - acceptam tot ceea ce ni se da, daca-i ready made. Deci, suntem si noi vinovati, pentru ca acceptam sa ne autodistrugem. Si pentru ca am uitat sa mai gandim, si luam tot felul de idei de-a gata. Sau semipreparate. Whatever.

Ceva speculatii psihologice

Despre el si nu numai. Azi a fost groaznic de linistit. Am crezut ca e bolnav. Poate trece doar through some growing pains. S-o fi maturizand, nu stiu daca asta o fi bine sau o fi rau pentru mine. O fi obosit... sau s-a gandit si el sa devina om serios - viitor doctor, ce mai!
E prea tacut. I s-a spus ca vorbeste prea mult si ca spune numai prostii. O fi procesat in subconstient tot ce i-am zis eu - si restul lumii - si acum, pune in practica. Incearca sa faca impresie - bine, asta incearca de cand e el, numai ca acum se chinuie sa faca impresie buna. Reuseste - ca lumea se plictisise de el, in ipostaza de macho man si mister congeniality - n-a renuntat nici la astea, cred ca le-a trecut pe un plan secundar.
Banuiesc ca schimbarea lui e provocata de o influenta (foarte) feminina. E vorba de una din rivalele mele, cea mai cuceritoare din toate. Plina de carisma si de o inocenta pe care eu o banuiesc prefacuta, e o miss perfection - genul de persoane pe care eu il detest. Totusi, nu pot sa nu-i recunosc unele merite - e foarte ambitioasa, razbatatoare si stie ce vrea. O fi adversara mea, dar nu prea pot s-o invidiez. Inca simt ca ma invidiaza - acum, chiar ca nu are niciun motiv.
Mi se pare mie, sau isi deghizeaza si vocea, si intentiile, doar ca sa fie acceptata? O percep atat de falsa, ca o papusa de plastic, cu personalitate de cauciuc flexibil. (Si eu sunt adaptabila, incerc sa-i fac pe ceilalti sa se deschida, dar imi sustin parerile, nu ma las influentata. Poate nu am atata simt comun ca ea.) Oricum, nu-si traieste viata, doar simuleaza.
Azi, mi s-a spus ca sunt dificila. Asa e. Mi-o asum. Sunt dificila, dar nu imposibila.
Nu inteleg de ce prietena lui ma evita. Doar am facut tot posibilul s-o conving ca el nu ma intereseaza. Cred ca sufera de gelozie cronica. Evita aproape pe toata lumea. O sa-mi fie ingrozitor de greu sa-i castig increderea. Merita sa incerc.
Mai ales ca acum nu tin neaparat sa-l cuceresc. Mi-as dor sa fim "just friends". Si sper sa-si doreasca si el asta. Deocamdata, dupa ce ne-am respins si ne-am insultat reciproc timp de 6 luni incheiate, ne ignoram aproape total.

A murit George Pruteanu

si o data cu el, unul din idolii copilariei mele. Odihneasca-se in pace.
Acum, imi amintesc de emisiunea lui-Doar o vorba sat-i mai spun-de la TVR. Pe atunci, eram fana Pruteanu, asa cum altii erau fani Andre.
Obsesia mea pentru acest om a continuat si in adolescenta. Cand am aflat ca are site, i-am scris un mesaj in guest-book, pe un ton naiv si adolescentin. Era prima mea confidenta online. Am primit si raspuns, un raspuns care m-a emotionat, dar care mi-a dat si certitudini.
Pentru prima oara, vorbeam cu cineva care aparuse la TV - practic, intrasem in legatura cu o vedeta autohtona. I-am trimis ceva versuri, de care nu a fost prea multumit, dar asta nu m-a oprit din scris, dimpotriva, m-a stimulat sa merg mai departe.
Mi-e dor de el, cu toate ca nu l-am cunoscut decat prin intermediul unor ecrane. El e cel care mi-a insuflat-indirect-pasiunea pentru limba romana, pentru mitologie si pentru toate stiintele umaniste. Imi pare rau de pierderea lui. Dumnezeu sa-l ierte si sa-i fie tarana usoara.

Personal Junk Food Day

Azi, m-am hotarat sa sarbatoresc, in stil american - adica completely mindless, in the "Feel good, feel good, it's the same old saying/Feel good, feel good, don't have no more brains" way - un alt fel de "zi a exceselor" (despre asta o sa vorbesc intr-o alta postare. Pana atunci, va las sa va stoarceti mintea, my dear gentle readers, poate ghiciti ce-i cu ziua asta). M-am gandit sa fac un autoexperiment, urmand exemplul lui Santorio Santorio. Mi-am luat o pizza-din aia, congelata si reincalzita, cu sunca si ciuperci si aluat moale - nu-i dau denumirea, ca nu fac reclama gratis pe blog. Nu stiu cate calorii are, dar nu tine deloc de foame. Are muuuuullllta sare. Clar - ma va ajuta sa-mi formez ceva placi de aterom.
In seara asta, am fost in Billa. Ca sa continuu experimentul, mi-am luat o punga de chipsuri. N-am citit ce scria pe ea, ca sa nu ma sperii, Doamne fereste, si sa nu-mi iasa experimentul. Pe urma, mi-am luat de pe alt raft si biscuiti sarati din aia, sweet, hot and sour. Cand am ajuns la casa, in fata mea, o tipa foarte bine imbracata in blugi negri, vopsiti cu auriu, cu 2 suvite aurii aproape invizibile, intr-un par negru-corb, cu suvite roz-mov-rosu pe frunte (nu stiu nici acum ce vopsea a folosit. Cu atat mai putin, ce culoare era) punea pe banda magnetica mult mai multe produse junk si -culmea! niste grapefruit-uri (ca sa contracareze efectele mancarii junk cu ele, probabil). In spatele meu, un copil-cersetor, care mirosea teribil a nespalat. Avea in mana o punga de snacks-uri cu pizza. Ma gandeam ca o sa-l tenteze punga mea de chips-uri si stateam cu ochii pe el. Tineam o mana pe buzunarul stang-acolo aveam mobilul, si ma temeam ca voi ramane fara...
Dar nu s-a intamplat asa. Am plecat acasa, alive and well, si am mancat-pe strada, ca o boschetara - si biscutiti, si chipsuri. Inca n-am murit. Cum inca am tendinte autodistructive, acum ascult Nirvana la maxim.

The answer, my friend,...

... is blowing in the wind... though there is no wind in this big-small city I have started to inhabit. I need, anyway, to be winded up a bit. Like dust in the wind, I'm carrying myself on the streets, busy, bored and tired. yet with a big smile on my face. Inside my heart-the wind of love... and the wind of change... my bad old days-oh, now, they are all gone with the wind-let-s hope.

Terapie de soc

...si viata undercover. Multe cuvinte tinute departe de restul lumii. Incarcerate, chiar. Pana isi pierd vlaga. Ganduri ascunse, hidden within a flower worn on nobody's breast (asta, ca sa o parafrazez pe Emily Dickinson). Si, cand floarea se va deschide, gandurile vor zbura departe, undeva intre sufletul meu si sufletele celorlalti. Dar ceilalti nu vor vrea sa vada decat suprafata gandurilor, si nu vor intelege nimic.
Asa cum nu inteleg nici acum.

It's spring time. Au inflorit copacii, si oamenii, si cainii. S-a deschis cerul, si soarele a coborat pe pamant. Ca un rege Midas, a imbracat in aur cateva fire de iarba, apoi s-a inaltat inapoi la cer.
N-am timp de descrieri. Am prea multe de facut. Tocmai de asta nu fac nimic.

Sa renunt, sa nu renunt...

...ma iubeste, nu ma iubeste... Mi-ar trebui un buchet de flori-de la el, bineinteles-ca sa aflu. As vrea sa spun ca nu ma mai intereseaza, dar as minti. Il iubesc mai mult ca niciodata. Ma folosesc, totusi, de el.
Ma calca pe nervi. E agresiv. Il plac, inca. As vrea sa-l pot infrunta, ca la inceput. Nu mai sunt in stare. Sau poate am dobandit oarecare intelepciune.
Las lucrurile asa cum sunt. Caut o alta iubire. Atat.

O mare hotarare

pe care am luat-o pe ascuns de toata lumea. Nu voi spune nimanui, pana nu voi termina ce voi incepe (chiar daca nu-mi sta in fire). Cu alte cuvinte, pauza de blogging.

Nimic deosebit...

...doar o raza de lumina, slaba si fugara, pe cerul intunecat al zilei de azi. Azi - semiplain day... I laughed out loud, I lost myself in words, then fell tired - si acum, incerc sa-mi alung oboseala. Ma asteapta "the great unknown".

Iar...

...m-am intors inapoi, ca sa pot merge inainte.

Azi, ravasita....

... de necazul unei prietene...nu pot sa scriu mai mult.

Leapsa de la Arisme

Merita sa incerc...nu tiu daca o s-o dau mai departe.
1. Pune Winamp-ul pe shuffle.
2. Apasă forward pentru fiecare întrebare.
3. Foloseşte titlul melodiei pentru răspuns, chiar dacă nu are sens. NU TRIŞA!
4. Scrie cu bold întrebările şi răspunsurile, apoi comentează modul în care răspunsul se potriveşte cu întrebarea.
5. Dă-l mai departe la 5 persoane.

1. Cum te simţi azi?
Chopin-Nocturne, E flat major (deci, clasica si invechita, the same old vintage girl in her long grey coat, si cam nocturna, pentru ca nu prea dorm noaptea, ce-i drept).

2. Vei ajunge departe în viaţă?
Billy Idol-Sweet Sixteen (am trecut deja de sixteen, am 20 (sau 5), sau, daca ar fi sa interpretez altfel, as spune ca mai am 16 ani (dulci) de trait)

3. Cum te văd prietenii tăi?
Scorpions-Catch your train (sunt mereu in intarziere, deci ei cred ca o sa pierd si trenul...vietii? "Don't miss your train" si inca niste versuri care chiar mi se potrivesc :"And if you lie to be another/A differrent man, a better lover" - deci, se vede treaba ca se vede ca disimulez...)

4. Te vei căsători vreodată?
C&C Music Factory - Go For It (merita sa incerc, adica sa fac eu primul pas? Si de ce nu?)

5. Care e povestea vieţii tale?
Sarah Brightman-Deliver me (da, "Deliver me out of my sadness", chiar am nevoie sa fiu eliberata de temeri si de depresie, "All of my life I was in hiding"-so, so true, si am nevoie de o iubire eliberatoare - whatsoever).

6. Cum era în liceu?
Smokie &Roy Chubby Brown-Who the Fuck Is Alice (o parodie de liceu, adica, si lots and lots of fuck, si 0% interactiune cu colegii).

7. Cum poti avansa în viaţă?
Enya-Nu stiu titlul (incet, pe ritmul melodiei, probabil... "the sky above is blue")

8. Care e cel mai fain lucru la prietenii tăi?
Ada Milea-Student la medicina (ca is studenti la medicina? What the fuck? Sau ca is eu studenta la medicina si am prieteni studenti la cu totul altceva?)

9. Ce se preconizează pentru weekend?
Enya-Iar nu stiu titlul ("All days come from one day", You cannot change what's over" "One way leads to diamonds, one way leads to coal", probabil inspirational weekend - timp pentru raspunsuri, pentru propria regasire... "to find who you are")

11. Cum iţi merge în viaţă?
Chris Norman & Susy Quattro - Stumblin' in ("Our love is a lie" - asa sa fie, oare? ne prefacem amandoi ca ne respingem, si suntem mult prea atrasi unul de altul. De fapt, viata mea e "impiedicata").

12. Ce melodie ţi se va cânta la înmormântare?
Central Base-Axel F (seamana cu Crazy Frog... deci, o melodie vesela... ce soarta ironica am)

13. Cum te vede restul lumii?
Peter Andre-Mysterious Girl (da, indeed mysterious... sa am chiar atata sex-appeal, cum spune melodia? "Mysterious girl, I wanna be close to you"...deci, restul lumii ma doreste...who knows? Atata succes la specimenele masculine? De unde? Sunt doar misterioasa si atat)

14. Vei avea o viaţă fericită?
Boney M feat Mobi T-Daddy Cool (nu stiu ce sa inteleg din asta. Mixed up life, mai bine).

15. Ce cred prietenii cu adevărat despre tine? :-W
Gallowglass-The Sparven Polska (instrumentala, cel mai probabil, melodie populara, un ritm bittersweet, deci, nu stiu ce sa creada despre mine. Bine. Trec mai departe.)

16. Sunt persoane care te doresc în secret?
Beethoven-Fur Elise (daca ar fi, ar tine secretul pana la capat).

17. Cum să mă fericesc singur?
The Champs-Tequila Juice (da, ma duc sa beau o tequila chiar acum :)) o sa ma simt mai fericita dupa ce ma ametesc)

18. Ce ar trebui să faci cu viaţa ta?
Bon Jovi-Always (sa iubesc mai mult decat pana acum... ce obositor- si sa iubesc toata viata, cu pasiune:).

Si - pentru intrebarile de la http://http://logosrhythm.blogspot.com/ (Arisme):
19. Esti multumit de tine ?
Metallica-My world (aaa..deci sunt, pana la urma, si ar trebui sa fiu eu insami, k "it's my time,now")

20.De ce ai fi in stare?
Ducu Bertzi-Iar nu stiu titlul (in esenta-sa ma indragostesc numai de el, desi melodia este pentru o "ea")

21.Care e cel mai mare vis al tau?
Stefan Banica-Doar un Craciun cu tine (da, vreau un Craciun cu el, dar vreau eu mai multe...skip this)

22.O sa ajungi vreodata sa regreti ceva din trecut?
Within Temptation-The Other Half (of Me)-(my bad side, care, paradoxal, imi da puterea de a merge mai departe).

24.Care ar fi ultima ta mare dorinta?
Scorpions-When Love Kills Love (not to look back in anger any more).

25.Care va fi motivul urmatorului tau succes?
Inner Circle- Ob la di, ob, la da (curgerea neintrerupta a vietii...sau sa ma apuc de cantat)

26.Cum te consideri tu ca prieten?
The Police-Every Breath You Take ("You belong to me" - deci, posesiva)

27.Vei deveni idolul cuiva?
Nightwish-Cadence of Her Last Breath (nu stiu, nici nu-mi doresc)

28.Ce moment va declansa o schimbare in personalitatea ta?
Enya-Ceva cu "What a day to make you a wild child" ("every summer sun, every winter evening")

29.Ce surpriza ti-ar putea oferi destinul?
Art Company-Suzana ("We sit together on the sofa" - oh, my goodness! cand va fi si asta? daca va fi vreodata... )

30.Ce impresie ti-a facut blogul meu pana acum?
Reggaeland-08 (As citi toate postarile-"I wanna feel every beat of your heart"-of your blogging heart.)

Injuraturi

Da, si eu injur cateodata. Asa, foarte telegrafic, in English, intr-un mod foarte prozaic si comun ("F... myself" sau doar "F..."). In romaneste, nu am decat o injuratura preferata :"manca-te-ar cainii sa te manance". Culmea e ca e si foarte posibila, la cati caini sunt pe drum...

Plain, plain day...

...yet I could complain.
Acum, ascult Nirvana - Oh, me
http://www.youtube.com/watch?v=pG4WRNPA-Mc.

Azi...

...o zi altfel decat celelalte. Primavara timpurie, totusi, foarte cald, din cauza unui soare agresiv. Azi, eventful day. Scurta plimbare-mai mult pelerinaj. Masiva limpezire de ganduri. Oboseala cumplita. Destainuiri. Stil telegrafic. Enough is enough.

Ce ascult azi

Tachineriile lui, rememorate...
Si o melodie, cu toata viata mea cuprinsa in ea (so, I'm not alone. I'm not the only one.)
Metallica - The Unforgiven
http://www.youtube.com/watch?v=5cGvzApDZKI&feature=related
I feel worthless and unforgiven. I still have the power, but not the will to forgive.

Iar, ura....

...sentiment dominant, care nu o sa se transforme in iubire. Da, azi urasc. Urasc toate florile, pentru ca pot sa-si deschida corolele in soare, fara teama (sine timor, ira et studio - sunt plina azi si de ira si de studio - a, si as merge si la un studio, sa ma pozez, altfel decat sunt, sau asa cum sunt, fara machiaj, obosita, trista, trezita prea devreme din somn).
Incerc sa zambesc - acum, mi-am pierdut toata batjocura din zambet. Ochii mi se inchid instantaneu, si capul imi cade pe toate mesele. Mi-e dor de o perna (si de un pat mare, cu cearsafuri de satin, la care pot doar sa visez - lots and lots of daydreaming - that I've been doing all my life).
Si rad, fara forta, dar inca mai rad, de mine si de el (castigat ridendo vitam...cum spuneam).
Scriu mult, fara patos, fara luciditate. Scriu cu mine insami. Ma repet. Nu ma recreez.
N-am chef sa fac nimic util, dar am vointa. Si o sa reusesc. Azi. Nu maine, nu poimaine, cum credeam inainte, cand eram o chronic procrastinator.
Acum, nu pot sa las clipa sa treaca. Sa-mi scriu "carpe diem" pe un perete? Ar fi prea mult. O sa tin minte. O sa repet, pana cand "carpe diem" va face parte din fiinta mea.
Destul pe azi. Am de lucru. Si nu mai am clipe in plus pentru blog. Gata. Carpe diem sine procrastinare....

Ma indrept...

...si nu ma indrept. Spre pierzanie? Sau spre lumina?
L-am pierdut, sau poate l-am castigat. Nu e al meu. Nici nu va fi.
Si dincolo de tacere, urzea cuvinte grele, sa mi le arunce, in fata tuturor. Nu stia ca isi va primi inapoi toate sagetile, ricosate, cu o putere mai mica, ce-i drept...
De cand scriu eu literar despre el? Oricum, nu merita nimic din ce am eu sa-i ofer, nici nu va primi ceea ce merita.
Nu cunoaste. Nu are setea de a cunoaste. E autosuficient. Si nu are nicio sansa sa fie altfel.
Eu nu sunt (nu MAI sunt) asa. Mi-am regasit incrancenarea de odinioara. Si-culmea! datorita lui!
Celui pe care-l iubesc si il urasc, deopotriva.
Si caruia nu i-as spune niciodata ca il iubesc.
I hate in him what I hate in me. Whatever. Si atat.

Iar m-am pierdut...

...pe undeva, prin labirintul vechii vieti. Eu si el-in plin proces de sfidare continua si de conversatie aluziva (si abuziva, ce-i drept... I love word games). El e copil inca, eu as vrea sa (mai) fiu. Gasesc in el tot ceea ce n-am avut niciodata... "Nu, eu n-am fot copil. Niciodata n-am fost copil" spunea un poet, intr-un almanah de duzina, si amintea si de otrava pe care i-au dat-o altii s-o bea, mintindu-l ca e apa vie. Beau otrava, asemenea lui Socrate, insa ma mint singura ca-i apa vie. Otrava e iubirea mea, atat de dulce si de amara. Plina de seve, ca un copac, primavara.
Mi-am pierdut ultimul strop de luciditate, printre picaturile de otrava din paharul care mi-e dat sa-l beau, clipa de clipa, mai ales cand el nu e cu mine. Inca mai cred ca-mi voi recapata limpezimea dinainte, sau voi cunoaste o noua limpezime, si i-o voi impartasi si lui, candva.
L-am ispitit azi, si am aruncat un val de nevinovatie asupra lucrului infaptuit. M-am prefacut ca ma joc, si, in joaca, i-am aruncat un gest mai mult decat necuviincios. L-am speriat. L-am lasat iar fara cuvinte.
Poate ca, in sufletul lui, iubirea se cladeste in tacere. Cine stie....

Viata noua

Cladita pe temeliile vechii vieti. Cu acelasi suflet - dezbracat, insa, de o camasa prea stramta si lipsita de culori - urban camouflage, pentru oamenii unui mic oras mare, in care traiesc. Cu aceeasi privire-taioasa, bisturiu de disecat fiecare fiinta cu care se incruciseaza.
Viata noua, irosita in reverie. Si in contemplarea propriului dezastru. Cu luciditate (???necaracteristica), cu seninatate (invatata sau (re)descoperita) si, mai ales, cu zambet larg (ridendo castigat vitam-sa fie acuzativ? sau nominativ? ca in latina "castigare" nu e la diateza reflexiva).
Fiecare zi e o flacara de iad (care-mi deschide-sper-drumul spre un rai pe care-l doresc cu toata fiinta, dar de care ma sfiesc sa ma apropii). Ii privesc stralucirea si nu ma pierd in arsura.
Cine stie....poate exista si o pedagogie a durerii. O vindecare a inimii prin suferinta. Sau o voluptate a suferintei, a urcusului anevoios, printre spini (care sfasie carnea, si care nu cunosc nici mila, nici indurarea) si prin spini, pe pietre taioase, prin rapi care se prabusesc sub greutatea celui care urca, mereu, neistovit, spre fericire.
Sau poate ca fericirea nu este, ci este doar anticipatia fericirii, care naste bucuria.
Deci, ca sa adun tot ce-am spus pana acum, as putea spune (de ce atata nehotarare, si atata "poate", in locul lui "este"?) ca noua mea viata e un fel de viata veche reciclata, dar impregnata de fericire.
Iar mi-am pierdut pamantul de sub picioare. Plutesc liber prin blogosfera (si nu mi-e frica de cadere). Trec de la un stil la altul, cu o usurinta de care ma mir si eu. Dar nu ma mai sperii.
Azi e 9 martie, trist si incarcat cu nori de ploaie, care ameninta sa se reverse. Un soare anemic-inca auriu, fara caldura, doar cu un fel de zambet, daca ar fi sa-l antropomorfizez.
Printre blocurile gri, nimic altceva decat asfalt, la fel de gri (principiul asorte-ului). Nori gri...si ....ce mai urmeaza? Soare gri....
Si eu, cu bluza gri, in fata unui PC cu multe nuante de - ati ghicit - gri...
Am nevoie de natura, ca sa devin....
Ce? Pot sa devin? Sau trebuie doar sa fiu?
Numai ca natura e prea departe. Aici, n-am parte decat de o versiune condensata, artificiala chiar - iarba putina, ronduri de flori pline de praf si de fumul masinilor, cativa copaci, care isi asteapta sorocul de taiere. Daca nu merg eu la munte...
Nu vine muntele la mine. Ca nu-s Mahomed.
Am citit filosofie azi (se vede, se simte, se aude prin blog). Si ascult Pink Floyd-High Hopes. Simt nevoia s-o si impart...dar mai bine cautati pe youtube, gentle readers, even though you may not be so gentle after all.
Bine, dau un link....
http://www.youtube.com/watch?v=8ioavsW0tgI
inutil de altfel.

L-am descoperit pe Dumnezeu

Intr-o biserica aproape goala, dar plina de prezenta Lui.

Si el a cazut...

...in dragoste sau in disperare. Acum, cand sufletul meu renaste din disperare, ca pasarea Phoenix din cenusa, sufletul lui cade in tacere, de undeva, dintre cuvintele imprastiate, subtiri ca norii, de care incercase atata timp sa se tina acolo, sus. Incearca sa-si lase vorbele slobode, dar, dupa fiecare cuvant, se ascunde o piedica invizibila. Privirea lui, scaldata in lumina care, mai inainte, fusese in ochii mei, se apropie, sfios, de chipul meu. Si eu imi las ochii in ochii lui minunati si negri, scaldati intr-o infinita noapte, apoi imi ascund ochii in ochii altuia. Sau mangai cu privirea chipul unei alte fete, asa, doar ca sa ma prefac ca o observ, ca-i daruiesc o privire (macar atat, daca nu un cuvant).
Sufletul lui inchide lacrimi, care se zbat, fara sa treaca in ochii lui. Isi acunde plansul intr-un ras deschis, muzical, care mai are si sunete de lacrima. Ca un bulgare de aur, sufletul lui capata stralucire in focurile dragostei.
Si eu am cazut inapoi in cer, ca un Icarus intors. El a cazut in marea deznadejdii si a incertitudinii. In adancurile sufletului lui, pe care nu le cunoscuse, inainte de mine.
Oare va mai sti sa se inalte spre fericirea din care a cazut? Sau a pierdut pentru totdeauna cerul?
O sa-l invat si pe el, vreodata, sa gaseasca iubirea in fiecare fir de iarba si in fiecare strop de ploaie, sau se va multumi mereu sa iubeasca doar chipurile femeilor?
A cazut? Sau se va ridica, iar, inger cu aripi diafane, dintre muritori?

El si restul lumii

El e ca un puzzle de 1000 de piese; niciodata nu-l pot reconstitui. Ea-adica da, mai este una, si eu is o biata latura de triunghi conjugal-e ca un biletel roz.
De fapt, nici nu cred ca-i vorba de un triunghi conjugal; e un potential poligon conjugal aici, cu multiple laturi, unghiuri, cercuri inscrise in diferite figuri geometrice. Eu nu stiu daca ma aflu in centru sau pe la vreo margine. Sau sunt excentrica, necircumscrisa (si necircumcisa).
Pe A n-o cunosc de prea mult timp, dar am vazut destule la ea ca sa-mi fac o parere. E o femeie fatala, care pozeaza in copil. Atat.
B e numai venin; se va intoxica cu propriile secretii, ca o vipera care-si musca limba.
C e liniara (era sa zic patrata, dar azi nu jignesc pe nimeni; prietenii stiu de ce). E extrem de retinuta; cred ca e timida.
D e o masca f bine aleasa. Atat. Joaca teatru in cel mai inabil mod posibil. Nu stiu ce o face atat de credibila pentru restul lumii.
E e un fel de arc perpetuum mobile, care sare dintr-o stare in alta.
F e o tarfa cu aroma de copil.
G e tafnoasa. Atat. Si nimic mai mult.
H e superficiala, dar are multa rabdare. Nothing more.
I - copil blond, candid. Usoare urme de femeie.
J - discretie, feminitate, seriozitate. Plus barfa, asa, de convenienta.
K - e km sweet. Love struck (me, not him).
Si restul? Ce multi sunt...
In episodul urmator, fi-va continuare? Sau reluare? Lista e si asa cam lunga.

Daca as fi ceea ce nu sunt

si daca nu as fi ceea ce sunt, as fi...
1. (iar bulleted list) o supereroina: Impossible woman (cred ca, in mintea unora, mai ales in mintea unuia din iubitii mei, sunt deja)
2. un animal: cameleon (ma armonizez perfect cu mediul, sunt complet invizibila cateodata; sentimentele mele capata culoarea sentimentelor celor de care ma apropii)
3. o piesa de mobila: un birou (incarcat de hartiile de rigoare, patat de cerneluri din markere si din stilouri)
4. un instrument de scris: stilou (fara comentarii-cu asta scriu)
5. un aparat casnic: mixer (I'm all mixed up)
6. o pasare: phoenix (renasc din propria cenusa)
7. un copac: cires (fara trimitere la simboluri; ador ciresele)
Atat. Alta lista (ma transform in propria secretara).

Maine-29 februarie, zi rara, speciala, ma gandesc s-o sarbatoresc. In tacere (ceva foarte rar pentru mine).

Am mai citit si presa-portia zilnica de sex si violenta, de care am nevoie. Tot felul de cazuri, mai mult sau mai putin verosimile, pe primele pagini. Scandaluri (sexuale-sex sells). Pedofilia e in trend. La fel si crima pasionala. Urmeaza: incendiile, alunecarile de teren, nasterea noii republici Kosovo...
De ce imi pasa mie de lume daca lumii nu-i pasa de mine? (intrebare retorica; raspunsul nu-l voi da, e un truism).
Uitasem de Monica Columbeanu-cel mai mediatizat subiect. No comment aici. S-a comentat destul. It's no use.

Whatever. Nevermind. I'm in love once again.
Da, m-am indragostit iar de cineva. Online.

Plus ca...

...ultima postare n-a fost corecta politic. Logic, ar avea nevoie de o
Erata
In loc de "un outcast" se va citi "o/un outcast".

Un nou tic verbal....

...in locul celui vechi. Mai nou, nu mai incep fiecare fraza cu un "nu stiu" inocent, ci cu un fucked-up "whatever". Deci, nu stiu, whatever, nevermind....
Orice s-ar intampla, eu "nu stiu" nimic, "whatever".
Si "nevermind" (never mind, just brains).
Atat. It doesn't matter.
Imi pierd incet, dar nush cat de sigur si de definitiv, statutul de outcast, si asta doar pentru ca vreau (adica nu vreau, dar trebuie, si trebuie, pentru ca vreau). Vorbesc ingrozitor de mult si de tare, zambesc (free smiles for everybody, sper sa nu ajung la free hugs sau, mai rau, la free kisses).
Sper sa nu-mi pierd privilegiile de outcat (aaaa....spelling mistake or subconscious link to a cat-like personality, ready to embrace all cosy pillows and all warm stuff).
Da, orice outcast are si privilegii. Mai jos, o sa dau o lista....
1. Un outcast are dreptul de a spune tot ce gandeste, fara sa-si piarda statutul.
2. Un outcast poate sa afle parerea celorlalti despre el, ca oricum e tot outcast, si se presupune ca nu-l deranjeaza nimic.
3. Un outcast poate sa nu poata (formulare axiomatica, aproximativa).
4. Un outcast are dreptul de a nu fi inteles.
5. ...si dreptul de a nu intelege.
6. ...si dreptul de a nu avea drepturi.
7. ...dreptul la nefericire totala.
8. ...sau la fericire absoluta.
9. ...la singuratate.
10. ...la timp si la pierderea timpului.
11. ...la frumusete.
12. ...la lipsa de frumusete.
13. ...la dragoste si la absenta dragostei.
14. ...la contradictie.
Destul pe azi. N-am inspiratie, nici chef. Noapte buna.

Almost crazy today....

....had a terible headache, felt sick, tried to show positive face to the world, yet I couldn't hide my pain. Still perceived as a freak of nature. However, I'm starting to gain control of myself again. Made someone laugh...that's good. I'm getting back to my old self again.
Iar scriu in engleza-obsessive language. Tired, bored, busy...Whatever status or state, still the same.

Dragobete home alone...

....dar cu gandul la cele cateva iubiri de ocazie....zi de bilant.

Azi, nimic....

doar desene pe aceeasi tema obsedanta, imposibil de epuizat...love, love, love....

O noua zi. Acelasi prieten.

Radio Romania. Actualitati. Asa suna o reclama recenta a unui post de radio intrat prea devreme in desuetudine. Actualitati - desemnand inactualitatea - adica mijlocul inactual de comunicare, care nu transmite imagini, ci sunete, spre un alt nivel al intelectului - sa speram, superior.
N-am intrat pe blog sa fac teorie mass-media, nici sa evoc realitati sau actualitati in curs de uitare, ci sa ma exprim, currente calamo (sau din fuga tastaturii), pe mine insami - da, I'm self-centered. Recunosc.
Voiam sa scriu o scrisoare de dragoste. Catre cine? Catre cel care va intelege - sau nu va intelege nimic. Mai bine nu mai scriu. Mi-e frica sa nu pierd dragostea printre randuri.
Am cautat iubirea si am gasit-o. Peste tot. Pe strada. In fata computerului. In cer. Pe pamant. Dincolo de trup, dincolo de suflet. In mocirla, sau pe strada pavata. In ape tullburi sau limpezi. In fiecare fir de nisip, pierdut in bataia vantului.
Dincolo de bine si de rau...Iubirea.
Aaaa...si pe calea undelor. Love songs... La radio. Fara imagini. Sunete pure. Expresie netulburata a vietii.
Atat.

Mai inainte cu vreo doua ore....

....conflict cu o persoana in varsta pentru nimic. Am tipat cat am putut - nu-mi sta deloc in fire, dar am facut-o. A urmat impacarea - cu multe regrete, imbratisari si tot tacamul. Trebuie sa invat sa-mi controlez furia, altfel nu stiu la ce pot ajunge.
Deci, sa am grija ce-mi doresc - faza cu fericirea....mai bine ramaneam in starea dinainte. Acum, am niste nervi ingrozitori.
Ordinea de zi? Anulata. No philosophy. Din pacate. But... Tomorrow is another day...

Azi, pe (dez)ordinea de zi...

....nimic important, doar doua carti de citit (roman+ceva de filosofie, pentru curiosi). Cred ca o sa innebunesc de atata fericire (sper sa fie o stare de moment). Imposibilul s-a produs: nu-mi mai gasesc ochiul critic (oare prin ce sertar o fi?). Azi, nu mai sunt eu (si mintea nu ma doare, viata, cimitir cu lungi coridoare, viata, cimitir al batranetii mele....). Ma plictisesc ( da, acum ma recunosc, e una din starile mele naturale).
Fericirea... nu ma intereseaza definitia (nici relatiile de definitie), doar fericirea. La mine, e cam asa: o stare de confuzie si de prolixitate, cu inceput banal, cu sfarsit previzibil. Totusi, nu vreau sa se sfarseasca prea curand. Nici n-as dori o permanentizare (de fapt, nu mai doresc nimic, nu stiu nici eu ce doresc).

Azi, nimic....

Ziua in care nu s-a intamplat nimic. O zi foarte asemanatoare cu celelalte. Plictiseala totala. Imi vine sa casc. Prea multa fericire poate fi obositoare. Si prea multa iubire - consumatoare de resurse. N-am inspiratie, nici chef. Scriu in virtutea iner/ptiei.

" I feel stupid and contagious / Here we are now..." (same old Cobain, too bad or too good he has never reached Old Age).

Deci, n-am nimic de spus (prea multe concluzii, nema ipoteza).

" Feel good, feel good, it's the same old saying,

Feel good, feel good, don't have no more brains." (P!nk, o melodie care nu conteaza - in Charlie's Angels OST).

C'est la vie...et c'est vrai. Quand on se divertit, on perd tout e cerveau que l'on aie. On remplace les pensees par des sensations. (in sfarsit, c'est revenu, mon francais, que j'ai neglige, mon pauvre vieux amour, que j'ai laisse tomber dans la solitude la plus attroce).

Alt citat: " Don't worry, be happy, be stupid"(de la o tipa deprimata si stresata...mai stii...o fi geniala) (fericire = prostie; fericiti cei saraci cu duhul).

Inca unul: " Amore, more, ore, re probantur amicitiae". Reformulez: Pecunia amicitiae mater est. (cause we are living in a material world, but I'm no material girl, adica nu-s normala).

Nu ma-ncadrez in standarde, si asta-i rau pentru mine, dar, de fapt, daca ma gandesc bine, e mai rau pentru ceilalti.

Azi n-am trait. Nu am simtit ca traiesc. A fost o zi plata. Astept ziua rotunda.
Si maine e o zi.... Pacat ca nu-s Scarlett.

Sunt doar ER!N. Atat. O Erinie plictisita....si obosita...si indragostita....(care improvizeaza versuri, involuntar).

Aveam de gand sa scriu o scrisoare de dragoste azi. Dar nu... o voi scrie maine.

Valentine's...

Deci: ink o data: te intreb: vrei sa fii valentinul meu? Oricine ai fi (bine ar fi sa te cheme chiar Valentin; ador coincidentele), esti binevenit azi, pe blogul meu. Azi, nu sarbatoresc nimic. Nu astept inimioare de ciocolata Milka, nci pernute in forma de inimioara, nici iepurasi (Playboy), nici alti catelusi, nici alte happy animal couples, care se pupa daca le tragi de ata. Nu vreau nici rochie de mireasa, nici inel de logodna (am inversat cronologia-asa-s eu, cascata, btw). Nici prezervative cu aroma de penis. Nici vibrator roz. Nici o cina romantica (manele incluse in meniu, lumanari parfumate, sampanie, trandafiri, caviar, whatever).

Vreau doar iubire - oricat de prozopoetic ar suna. Si nu azi - in fiecare zi. Am nevoie de iubire. Iubesc (si asta nu imblanzeste scorpia din mine). Am spus, spun acum, voi mai spune (da, am fost, sunt si voi fi loser-girl): iubesc!!!

Iubesc ceata care-mi ascunde linia orizontului,
Iubesc soarele, care risipeste norii si-mi descopera tot noroiul de pe strada.
Iubesc fiecare stea (si fiecare star de cinema), de pe cer si de pe firmament (si de pe catwalk)
Iubesc calculatoarele si toate chestiile cu butoane, pentru ca imi dau iluzia ca am control total asupra lor, cand, de fapt, eu sunt cea care a pierdut controlul.
Iubesc pamantul, pentru ca se lasa mereu calcat in picioare, inainte de a acoperi pentru totdeauna pe cei care-l calca;
Iubesc cerul, atat de albastru si atat de deasupra, (pentru ca per aspera ad astra).
Iubesc vreo cativa, si nu le-am dat mai mult de o privire, sau un suras;
Iubesc si vreo cateva (not lesbian, though, so as to finish with all stupid speculations) si nu le dau nimic, decat dragostea mea. Nici nu cer mai mult.

In concluzie: sunt o fiinta imposibila. Vreau si prea mult, si prea putin, si daruiesc la fel, dezinteresat, si mult, si putin, deodata. Vreau si nu vreau caut si nu caut. Traiesc in paradox si n-am nicio sansa sa-mi schimb locuinta. Si te iubesc pe tine, pentru ca ma citesti. Si pentru ca te-am plictisit. Oricine ai fi. Sau poate te-am speriat. Sau poate te-am tulburat. Nevermind (never mind, just brains). Raman aceeasi (dar ma schimb in fiecare clipa).