...sentiment dominant, care nu o sa se transforme in iubire. Da, azi urasc. Urasc toate florile, pentru ca pot sa-si deschida corolele in soare, fara teama (sine timor, ira et studio - sunt plina azi si de ira si de studio - a, si as merge si la un studio, sa ma pozez, altfel decat sunt, sau asa cum sunt, fara machiaj, obosita, trista, trezita prea devreme din somn).
Incerc sa zambesc - acum, mi-am pierdut toata batjocura din zambet. Ochii mi se inchid instantaneu, si capul imi cade pe toate mesele. Mi-e dor de o perna (si de un pat mare, cu cearsafuri de satin, la care pot doar sa visez - lots and lots of daydreaming - that I've been doing all my life).
Si rad, fara forta, dar inca mai rad, de mine si de el (castigat ridendo vitam...cum spuneam).
Scriu mult, fara patos, fara luciditate. Scriu cu mine insami. Ma repet. Nu ma recreez.
N-am chef sa fac nimic util, dar am vointa. Si o sa reusesc. Azi. Nu maine, nu poimaine, cum credeam inainte, cand eram o chronic procrastinator.
Acum, nu pot sa las clipa sa treaca. Sa-mi scriu "carpe diem" pe un perete? Ar fi prea mult. O sa tin minte. O sa repet, pana cand "carpe diem" va face parte din fiinta mea.
Destul pe azi. Am de lucru. Si nu mai am clipe in plus pentru blog. Gata. Carpe diem sine procrastinare....
Abonați-vă la:
Postare comentarii (Atom)
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu