Finding Emo...

My emo self, depressed and doomed, hiding behind endless phrases, that are hidden behind ever-changing words. Walking down the known street, that I have tried to fit deep within my soul-without the people, of course, people come and people go, leaving the street the same, or chaging it, bit by bit, piece by piece-I have realised it grew longer, like a regenerating lizard, with its tail cut. Or I have turned old and heavy, too rusty to lift my feet off the ground.
Wearing a long, flowery dress, unacceptable for today's society, I kept on walking, with the same pace, till I saw three emoids. I greeted them in my mind, stared at their well-matched outfits.
I don't know why I write in English. Or I know: confessions are easier to make in a different language, that doesn't give you so many chances to lie.
In the old park, when I looked at a group of young men, sitting on some benches in an open wooden...er, I don't remember...gazebo, one of them shouted: "This!" In te next moment, I was hit with some plain fruit in my chest. Though I didn't say anything, my head was full of swear words, about their mom, dad and other people.
In front of the hotel, some mixed-up group. Old men, staring at me. One even smooched.
Sick, sad world...
I remember the time I condemned my peers, that lived their life to the fullest, that had a love to share, that had the courage to act the way they felt. I was mysanthropic, alright, yet, I wasn't the only one, in a small town, where people fought for their privacy. Nowadays, I condone what I've condemned and I condemn what I have condoned for years.

După o zi...

...în care am socializat intens, ba chiar am şi glumit cu persoane from the age of kindergarten to the golden age, în care am călătorit într-un ritm infernal, mă simt obosită şi agresivă. Aş vrea să sfărâm totul în dinţi. Nu-mi convine nimic. Nu suport pe nimeni. Să plece toţi. Să mă lase-n durerea mea.
Ieri, am fost numai zâmbet. Azi, nu pot să-mi ţin în mine încruntarea. Şi câte idei aveam ieri! Azi, le-a dus viitura far away from my brain.
Încă scriu, din inerţie şi dintr-o permanentă şi istovitoare plictiseală. Iar a început criza de timp, cu forţe noi.
Nu ştiu cât va rămâne din mine după o vacanţă atât de stupidă. I hope I could still be myself.

Iarăşi Emo...

Myspace Emo Graphics
Ce am găsit şi eu pe MySpace Graphics.

Concordanţă...

perfectă între funcţionarea computerului şi a creierului (amândouă ale mele, of course). Cu intermitenţe, şi creierul, şi pc-ul procesează informaţii (in)utile. Şi unul, şi altul se blochează, când ar trebui să dea randament maxim. Îşi mai dau câte un scurt restart, şi pierd ceea ce e mai important. Totuşi, nu pot să renunţ nici la unul , nici la celălalt.

Laitmotive, refrene

...repetate, în aceeaşi formulă, ad infinitum, în camere anoste, decorate forever and for always în aceleaşi culori (oficiale şi neutre, doar lucrez într-o instituţie cât se poate de publică). Şi cum repetitio mater studiorum est, m-am apucat de învăţat din nou, aşa, pour casser la monotonie. Deja cunosc toate feţele, old and young, care se perindă pe la serviciu (nu garantez că ţin minte numele, starea civilă, numărul copiilor născuţi, nenăscuţi, pe cale de a veni pe lume etc.; vârsta n-o întreb: e mediu majoritar feminin, unde vârsta e subiect tabu). Aici, funcţionează un fel de cod secret, ale cărui reguli le ştie toată lumea; eu sunt pe cale să le învăţ, aplicându-le stângaci, cu multe ezitări. Jumătate de zi, trăiesc într-o lume închisă şi văd restul lumii ca printr-un ecran. Am ceva legături cu exteriorul-încă nu am stricat telefonul de tot. Nu mă simt deloc bine între atâtea femei; mă văd 24/7 într-o oglindă murdară, aş zice. Singurul bărbat de aici e instalatorul, beat în majoritatea timpului (ca să nu zic veşnic beat; o fi treaz doar când doarme). Duc lipsă de tipi tineri şi practicabili (glumesc; nu duc lipsă de nimic; sau, cel puţin, îmi impun să nu).

Flori alese

şi sumese de petale, senzual căzând, secerate de ploaie, printre fire de iarbă încovoiate, mustind de apă care se scurge neîntrerupt din cer. Nori sfâşiaţi din când în când de câte o pală de vânt, împânzind apoi văzduhul, până se face negru. Frunze tremurând, lovindu-se între ele. Sonuri de luptă, umezeală, frig.

Emo rain

Plouă afară (îmi pare bine că nu plouă şi în casă). Aş putea scrie lungi disertaţii despre ploaie, panta rhei and stuff.
În loc de asta, stau şi pierd vremea. Ploaia de afară e aşa de emo (cad picături mici, suicidale, în bălţi anonime... nu mai ştiu să scriu) şi de rece, parcă îmi trece prin oase şi prin creier (care doarme de nu ştiu când pe pilot automat).
Sper să nu mă contaminez de emo-viruses. Deocamdată, am pus deoparte un zâmbet mare, pentru cineva.

Nu suntem îngeri

Pentru că n-avem, nici nu putem să ne creştem aripi. Ne-ar durea povara lor; n-am şti să ne înălţăm cu ele, fără să cădem mai adânc, înăuntrul prăpastiei din care am ieşit.
Pentru că n-avem cum să fim, în faţa sufletului nostru şi a celorlalţi, la fel.
Pentru că ne alungăm îngerul, ne-am alunga pe noi înşine, dacă am fi îngeri.
Pentru că nu putem cuprinde cu ochii decât o bucată de cer; văzduhul întreg ne-ar strivi.
Pentru că, dezlipiţi de pământ, n-am fi în stare să visăm la zbor.
Pentru că n-am mai căuta, ci am fi găsit, încă înainte de a lua fiinţă.
Nu suntem, vrem să fim, dar nu vom fi niciodată îngeri. Doar CA îngerii.

The Spiderwicked Chronicles

N-am citit cartea, deci, nu vă aşteptaţi la recenzii, interpretări şi alte disecţii. Ştiu prea bine cum se scrie titlul, pun is intended, aşa că nu comentaţi în gol, svp.
Ieri, a început invazia păianjenilor, în casa mea. Deşi nu sunt arahnofobă, am început să mă stresez. Aseară, în camera mea, era unul, destul de mare, foarte păros (avea nevoie disperată de o şedinţă de epilat), pe perete. Prin minte mi s-au derulat tot felul de scenarii horror. L-am omorât din două-trei mişcări.
Când mă credeam mai la adăpost, mai apare unul, mai mic, nu se ştie de unde. Îl omor şi pe ăla (prin tehnica ştiută, cu o carte). Dimineaţă, în baie-surpriză! altul, pe sub chiuvetă. Şi-a găsit mormântul în sifonul de la cadă, alături de ceilalţi doi semeni. (May they rest in pieces).
Mă duc la bibliotecă, citesc o revistă fără gloss, încerc computerul de acolo (fără internet, evident). Din întâmplare, văd cum în priza pentru monitor îşi caută culcuş un alt păianjen, tot păros (deci, viril şi în stare să producă noi urmaşi).
Aţtept următorul păianjen. Sigur o să apară.

La muncă

silnică sau zilnică, tot aia e. Îs fată silitoare (fac totul în silă, cum s-ar zice) şi stau şi câte 8 ore pe zi la slujbă. Acolo, frec menta, scriu, fac pauză, iar frec menta, apoi, simulez că fac ce o să fac mai târziu. Cu socializarea, stau cumva, nu-ş dacă bine sau rău, chestia e că sunt un fel de spectator activ-pasiv. Fiind cea mai tânără, se înţelege de la sine că nu mă ia nimeni în serios (fazai că nu mă iau nici eu tot timpul). Discuţiile de aici-infinite pendulări pe lângă subiect (acelaşi subiect, reluat over and over again). Nici nu mă gândesc să sparg monotonia, n-am timp de aşa ceva, doar îs at work.
Mi-e somn. Am început să beau ness (cu lapte şi cu muuullllt zahăr, ca să fie suportabil, deşi mi-am propus să ţin dietă cu mai puţine dulciuri), şi nici măcar asta nu mă trezeşte. Lucrez pe pilot automat, scriu din obişnuinţă, mă repet, am zile în care nici mu-mi dau seama ce spun (şi cui spun).
M-aş duce să beau încă un ness cu lapte (sau lapte cu ness, că aşa e proporţia corectă) şisă mă apuc de treabă, pentru a 100-a oară.

Nimic

De altfel, ăsta ar putea fi titlul potrivit pentru întreaga mea existenţă (de dinainte de el). Adică: gânduri şi fapte care se contrazic şi se anulează (ca să mă exprim telegrafic şi să încerc să spun totul la rece).
Şi după el-dezastrul (potopul). Emotional roller/coasters în fiecare zi: fericire, furie, linişte, nu neapărat în ordinea asta. Niciun happy-ending până acum, dar ce nevoie am de sfârşit, pentru ceea ce nici măcar n-am început?
Mă simt de parcă mi-aş lua tot timpul apărarea. Mă ascund, apoi ies rapid, pe urmă iar mă ascund behind myself, normal).
N-am timp, nici dispoziţie să termin postarea. Oricum, good night.