Dincolo de asfalt, se adancea zgomotul tramvaiului, tot mai departe de urechile calatorilor, acum stravezii, lasand in urma lor dare de lumina, ca niste melci. Ochii lor se cufundau in soare, apoi, aprinsi, se stingeau in marea de iarba, care statea sa sece. Semintele isi omorasera picatura din mijloc si asteptau, sterpe, sa capete foc de sub pamant, sa se lepede de coaja si sa se inalte deasupra, in albastru. Uitasera de mult sa cladeasca marea verde, odihna ochilor intunecati de flacara. Dormeau numai ca sa vada, in vis, aprinderi de cristale verzi.
Prinsa in diamant, Elisya se cauta pe sine, dar nu-si gasea decat chipul mort, in miile de oglinzi, care-i sfasiau fiinta. In stralucirea de fier a sinei, vedea tot ceea ce lasase in urma, toate oglinzile orasului, rasfrante. N-avea sa le topeasca, nici sa-si faca din ele cheie pentru diamantul fara usi si fara ferestre, ci doar sa taie lumina si sa petrunda inapoi, in ochiul carbonizat al celui care o privise, pana atunci.
Abonați-vă la:
Postare comentarii (Atom)
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu