Scenă

Decor dinamic, uşor de schimbat, din carton şi hârtie pictată; poate fi şi deteriorat. Trebuie să dea senzaţia de fals şi de fragil, totodată. Lumină slabă, care să se intensifice haotic,să se şi stingă la intervale neregulate. Cortina va cădea în plin act, brusc, sau, din contră, foarte lent, se poate opri la jumătate, ca să se ridice apoi cu scărţâit. Pe scenă, două personaje cară lighene cu apă, pe care le varsă, din viteză, pe scenă. Pot fi femei, bărbaţi, copii. Un personaj mătură de zor, împrăştiind praful până în sală. Convenţional, cel cu mătura va fi numit A. Ceilalţi, corespunzător, B şi C.

A (cântând ceva cunoscut, mătură, în colţul lui. Nu va spune nimic, doar va privi lung la cei doi care discută cu patimă, în timp ce aleargă de colo-colo cu ditamai lighenele).
B (perpetuum mobile uman): Mai la mjloc! Mai la mijloc! Hai o dată!
C (încetinind): Mijlocul e acolo unde ne vom întâlni.
B (schiţează un zâmbet): Atunci, nu ne vom întâlni nicodată la mijloc, tu ai tendinţa să ieşi în afară.
C (obosit, dezamăgit, caută să se oprească de tot): Fie cum zici...
B (concluzie): Oricum, în viaţa asta nu ne vom încrucişa.
C (aude cuvântul viaţă, are o grimasă de dezgust pe figură, apoi cade într-o adâncă tristeţe): Da, căci viaţa asta nu-i făcută să te mişti în ea. Ea te învârte, cum învârt copiii titirezul pe masă, pe urmă, te duce pe margine şi-ţi dă drumul în gol, spre zdrobirea ta.
B (încearcă să nu se contamineze de starea lui C): În jurul titirezului, aerul vibrează. În jurul oamenilor, lumea se mişcă.
C (a prins ideea): Da, nici unul, nici altul....(se opreşte; caută prin buzunare, de parcă ar vrea să găsească un gând, două pe acolo)...nu mişcă nimeni singur pe lumea asta. Şi viaţa e...
B(întrerupe furtunos): Ceva ce nimeni nu poate atinge cu gândul. Dă-le-ncolo de consideraţii generale, e inflaţie, din cauza creierelor spălate bine, care nu mai au altceva de făcut decât să gândească.
C (şocat de paradox, însă destul de aprig): Viaţa e prea scumpă să fie trăită; de nu va fi pusă pe raft, pentru a fi conservată, se va risipi...
B (aducându-şi brusc aminte de ceva): Am citit şi eu destul despre paranoia (face o figură satisfăcută). Cuprinde destule, omniprezentă, omnipotentă, pentru totdeauna...
C (ţipând): Aluzii se pot face destule, dar în definitiv şi la urma urmei, doar câţiva aleşi cunosc ce e viaţa.
B (parafrază ironică evidentă): Dintre care cel dintâi eşti tu.
C (stăpânindu-şi ce greu furia): Adevărul despre...
B (scrie cuvinte obscene pe perete şi i le arată lui C; totuşi, vor trebui cenzurate, cu puncte de suspensie)
C (continuă, nervos): ...viaţă e că trebuie păstrată pentru mai târziu...
B (vădit ironic): Ca Romanţele pentru mai târziu ale lui Minulescu, care se încadrau, de fapt, perfect în epoca lor, fiindcă timpul avea o breşă de forma lor.
C: Exact.
B: N-ai înţeles. Fetuşi formolizaţi să ne facem, dacă ni-i oprit să fim oameni. La vitrine cu noi!
C: Nu spuneam să nu mai creştem.
B: Creşte-vom legaţi de noi înşine.
C (la capătul răbdării): Vezi biserica aia?
B (citeşte gânduri): Trupurilor noastre nu li-i dat să fie biserici rupte din timp, temporare temple, cel mult, purtând în ele duhul.
C: Eternitatea, încetarea atingerii spaţiului, închiderea în secunda care va fi....
B: Vorbe goale! Atâta vreme cât vom dăinui, vom călca pământul. Dat ne e să ne facem poteci pe el.
C: Cu lighenele ce facem?
B: Spălăm, pe urmă călcăm pământul curat, iar spălăm.
C: Simbolistica ligheanului. (a spus-o rece, ermetic, ca un profesor care îşi ascultă elevul).
B (pufnind în râs): Elev B, la tablă! Pentru nota 10, al cui simbol e ligheanul? (răspunde tot el, ca un copil timid, cu vocea scăzută): Ligheanul sugerează, prin forma rotundă, nesfârşirea limitată la un spaţiu definit, şi, prin apa pe care o poartă în sine, curăţarea de tot ce întinează omul.(ia vocea profesorului): Ai 8, slab, s-ar mai fi putut dezvolta. (voce de elev): mulţumesc, domnule profesor, 8 e infinitul vertical!
C: Trebuia să răspunzi cuviincios.
B: Cu toată cuviinţa ta, nu eşti om, ci fiară!
C (indignat, apoi confuz): Da, ai dreptate! Dincolo de mine însumi mi-a fost teamă să trec. N-am părăsit gândurile care mă ascundeau, cum nici fiara nu-şi părăseşte vizuina sa. (trezit ca dintr-un somn lung): Da, frate, un cu tine, tu, una cu mine, mâna mea cu mâna ta să se topească la un loc, aur curat să devină!

B şi C se apropie unul de altul. Vine şi A. Luminile se sting. După o pauză lungă, se aprind. Nu mai sunt trei, e unul, cu trei umbre. Cortina cade.

Non-existence

It all began like a cheap soap opera, although it was nothing more than a real life of a genuine person, that was made, let's say, forced, restrained, whatsoever, in order to become a low-cost little angel, even if that stole all her humanity.
Taught to act "naturally", in fact, maneuvered by an army of pupeteers, that got her ready for the show, every single fraction of her so-called life, she only had to act perfect, and look the same, so, she wasn't required too much. Like the woman that threw a good curtain on a decaying wall, then smilling, as is the wind outside couldn't break her improvised shelter, that's how she was. Tool and user of tools, like all the girls in her caegory.
Not rich, however, forced to keep up with the standards of the wealthy, she lived in a deep seclusion, away from other kids, which were just one step farther, playing. All her energy had to be locked inside, or stored for later, as her time was.
Nun-like, supposed to be sinless, her innocence was banished, and she had some self-assured, rehearsed air, some people believed to be true. She was walking on thin air (I'd say on thin ice), angel-like.
All the beggars were, to her, something not to be looked at, coming from a different world. Somehow punished by their own ordeal, further condemned to be there, their hands raised to the ones above them.
She felt above, yet, she could have surely been underneath, lifeless. She used to compare the beggars to her broken toys, unpleasant to look at, yet, needing desperately a reparation. Still, she did nothing. They weren't part of her non-existence, that they even bother with their gaze.

Blog nou

De azi, încep un blog nou, pentru copii. Deşi copilăria mea e undeva, departe, proiectată pe un fundal luminos, deşi nu mă pricep deloc să spun poveşti, sper că voi putea pune început bun.
Blogurile mele de până acum sunt pentru adulţi, prin conţinut şi fotografii. Îmi va fi greu să mă întorc înapoi; nu mai ştiu calea, nici timpul, nici măsura. Să m-ajute Dumnezeu să nu mă pierd în cuvinte şi să desfăşor firul poveştilor cu grijă, ca să nu-l pierd.

Time

The chronometre, checked twice before leaving, exact, despite the cold weather outside. The motorcycle, freshly painted, in the garage, silvery and flashy, latest design. The other motorcycle, the only one that had a name, old, rusty, available for one trip.
Everything ticking right, the watches, the pendulum, the clocks from a newer generation, all made just for measuring the regular roar of the engine...
Time was there, trapped inside the motorcycle, as if it turned into a clock, swallowing the hours, even the seconds. The road was nothing more than an excuse for the time to pass, flowing back and forth, ending in the same place where it started to be.
Taking a look at the nudes on a wallpaper, he, the great big motorcycle owner, notticed something strange: although they were supposed to be uncovered, thay seemed somewhat dressed, wth nothing interested to show. So was his life, slow-paced, except for the times he rode that old junk he'd still like to call a motorbike.
He jumped on it, as if it was his first time, with no attitude, only with a shyness that left him tired, sick and disgusted with himself. Old as he was, the motorbike was equally old, reminding him that he has just a little time left.
On the road, he quit thinking. He had to act fast, automatically, between those cars. He needed a forest for himself, with no roads, nothing around moving, to make him aware his motorbike couldn't show time accurately. But, even if he felt fast and young, was he really more than th old man, riding, like little kids ride a stick, something...?
Down, on the alley, something ran faster, laughing, with no time to stop. It was time, eating away all the seconds, then, all the hours... leaving behind nothing more to lose.

ER!N: The Edge of Reason

means:
- not writing a single line for a week anywhere else than on the blog and with no other motive than getting more comments, whether positive or negative.
- not visiting the next door neighbour, that happens to be free and unburdened o'care, only because of your own busy schedule, ultra-impossible to keep up with (in case you're no Supergirl).
- not driving, though the car is all yours and available, because you're lazy.
- almost leaving everything for later, then beginning it with no desire to end it soon.

Highway Blues

The next stop, that, it was there, lying ahead, no wonder, it could be the final one, the unavoidable trap, where the unexperienced could vanish or, worse, get crushed by all the others, fitter for that, well-equipped. Motorcyclists were not enough for the broad, straight and soft highway, rising in front, JFC (stands for: Just for Cars), high-class, leading to somewhere indefinite. Cars, on the other hand, no matter how sick and tired they were, had fulltime access to it, may they drivers have been for the long run, or novices, that didn't knew how to save the space given to them.
He, uncrowned king of the road, his jean jacket-second skin, never to be on that dream track, had both curse and fatal odds to fight now. On his Harley, knight without armor, still, on a horse made of steel, he was ready (or maybe he wanted to make sure he was, even if he couldn't have ever been more insecure). A roar of his engine blasted his turn-back thoughts, finally, no other noise than the one made by the cars protruded his ears.
Wrapped in smoke, he was ahead of all; blues in his ears, blue sky above, in the end, a loud crash, then complete blackout. Over and over, a sound of blues...

Am împlinit 100!

Aş vrea să prind şi suta de ani, şi suta de cărţi citite, suta de gânduri bune, suta de "songs about nothing".

Stau şi mă întreb...

...de unde mi-o fi venit ideea asta, a subtitlului REPORTAJ DESPRE DEZASTRE. Dacă nu prin liberă asociaţie cu sensurile cuvântului CATASTROFA, din titlu, atunci, cum? Că n-am stofă de reporter (obiectivitate zero, impulsivitate maximă, imposibilitate de detaşare de propria persoană, delicataţe simulată, nu se ştie pentru ce, avoidant attitude), nici nu am de gând să învăţ să scriu altfel decât...bine, cum am scris până acum.
Căutând prin dicţionar, am găsit: DEZÁSTRU s. calamitate, catastrofă, flagel, grozăvie, năpastă, nenorocire, pacoste, potop, prăpăd, pustiire, sinistru, urgie, (înv. şi pop.) prăpădenie, (pop.) blestem, mânie, potopenie, topenie, (înv. şi reg.) pustieşag, pustiit, sodom, (reg.) prăpădeală, (înv.) pierzare, pustiiciune, (fig.) pârjol, plagă. (Un adevărat ~ s-a abătut asupra lor.)
şi
CATASTRÓFĂ Nenorocire mare, dezastru, calamitate; tragedie. 2. Momentul rezolvării conflictului unei tragedii clasice; deznodământ. [catastrophe, cf. gr. katastrophe– revărsare, întoarcere].
Deci, sensuri comune. Când o să scriu şi eu despre dezastre adevărate? The time has not come.

Having my soul peeled,

as if it were a fruit, wrapped in some heavy layers of unnatural rind (supposed to be a metaphor, different from the one of the mask, excessively used, even if not without reason), now, I feel uneasy, like I have lost something that used to keep me on the ground, far away from the things I longed for, that I have always felt as unreachable. Actual trauma was involved, and it all happened slowly, not in the way human skin was removed by tormenters, in the Middle Ages (that would be better called "Dark", dark they were, underneath the shallow veil of purity thrown upon the symbols that governed them, that time), yet, no pain coming out of the flesh could make any soul go above. Day after day, (hour after hour, minute after minute, second after second or stitch after stitch-my time, all mine, I measure it by the pace of the needle, penetrating the cheap linen, not by itself, of course, my hands guiding it, with no sense of control, not looking to achieve a perfection standard I have set in my brain, but to cover all the drawn surface-I haven't drawn anything; I'm trying to fit into the pattern made by some old machine, doing something I'm struggling to do in real life, not on a given surface), my soul's getting better, vintage pains included in the healing process, to remind me of what I've been going trough and to keep me aware of the symptoms of newly designed pains, entering my nude soul in an instant or by eroding it constantly.
Why does this body of mine have to reflect everything going on deeper and above itself? My face doesn't allow me to wear the mask of soul pain all the time, it needs smiles to keep on moving its muscles-and all the outside big grin contaminates the inside, that gives away its comforting pain, ready for a new inner sunrise. How come my weakened body feels more powerful sensations, without stimuli? (What stimulates the body is the soul, anyway, to express it directly, avoiding the pressure of a longer phrase).
For some outsiders, I'm just relaxing, music around me, in my ears, in my brain. My hands typing something there, not a confession, but an undressed image (I'm able to retouch it, to change its proportions. It's a question of colours, whether I assume sincerity or not).

Lost in music...

O să revin curând. Până atunci, audiţie plăcută (şi vizionare idem).
Amy MacDonald-This Is the Life
Bjork-It's Oh, So Quiet

A Momentary Lapse of Reason...

este ceea ce m-a făcut, probabil, să-mi sub-intitulez blog-ul Reportaj despre dezastre. Cu toate că România e de ceva timp sub ape (şi inteligenţa românească va fi, curând, under ground zero), că în China un cutremur devastator a ucis câteva mii de persoane (ca să nu vorbesc şi despre pierderile materiale, de asemenea considerabile), că în fiecare zi se întâmplă câte ceva care zguduie cel puţin câteva existenţe, eu prefer să scriu despre mine (sunt egoistă, nu egocentrică-spun şi eu la fel ca un personaj de-al lui Henry Miller, locuitor al Tropicului Cancerului).
Pe când voi scrie reportaj, ca să nu-mi las cititorii să aştepte, privind la subtitlu ca la o etichetă greşită, indelebilă şi imposibil de dezlipit? Când, oare, le voi potoli foamea artificială, pe care le-am stârnit-o? N-am răspuns la propriile întrebări. Altădată...
Deocamdată, scriu pe celălalt blog: Songs About Nothing.

Viaţa mea se iluminează

Am preluat titlul unui capitol din Romanul adolescentului miop, pentru că se pliază perfect pe ceea ce trăiesc acum. Lumina nu s-a intensificat doar în suflet. Şi soarele de afară e mai puternic. Poate e doar o schimbare de percepţie. Lumea s-ar putea să fie la fel ca până acum, şi eu am despărţit, cumva, umbra de lumină.
Nimic din ceea ce văd nu mai e la fel. Încerc să mă ancorez în ce ştiusem înainte; se vede că nu-mi mai amintesc cum eram. Mi-era drag adolescentul miop, pe atunci, dintr-un fel de solidaritate de outsider. Acum, îl iubesc doar din milă.
Încă îl iubesc pe Eliade...