Donquijoterii

În amintirea unui prea-existent personaj, care se încăpăţânează să rămână până şi după pieirea cea de pe urmă a cărţilor, în doaga lor învechindu-şi duhul metehnii sale...
Azi, Don Quijote se vede mai rar pe străzi, înaintând pe Rocinante, spre lupta cu morile de vânt. Îngenuncherea în faţa paletelor seci a luat locul încleştării dintre om şi lemn. Purtaţi de vânt, ne facem noi înşine mori.
Pe Dulcineea del Toboso din bătrână o facem tânără, via photoshop, s-o ţinem amintire, sau via plastic surgery, să definitivăm iluzia în carne. Şi pledăm pentru un electronic Sancho Panza, de tip gadget multifuncţional, fie el maşină de spălat blide sau de curăţat conştiinţe.
Nestingherit de nebunie, Don Quijote vântură ţări online, în căutare de adversari întru roleplay şi războaie tribale la scara 1-1. Construieşte case şi lansează mode în Second Life şi oriunde mai poate fugi de viaţă.
Sau scrie pe blog, acum, subsemnând: ER!N

Românii, oamenii de nicăieri

S-au lepădat de patrie ca de Satana, nici rădăcini în aer nu şi-au făcut, pierduţi într-o masă vâscoasă de ţări care închiriază toposuri pentru spirit, în schimbul a mai mult sau mai puţin sânge, până la ruperea definitivă de inimă şi refuzând supravieţuirea prin cuvânt. În stare de provizorat, nomazi fără drum, fără ţară s-au făcut. Cutreieră acum nelămurite ţarini, fără stavile, dezicându-se de ogor şi de cerul pe care n-au cum să-l are cu sufletul făcut plug.
Din clipă, mai degrabă din umbra clipei, sau din poleiala ei, şi-au făcut crez, în loc s-o înalţe sau să se ridice ei înşişi mai presus de idol. Haine pentru trecerea de la secundă la secundă şi-au făcut. S-au împietrit pe ei înşişi în veşminte străine, care s-ar destrăma, la primul suflu al inimii lor.
Au împrumutat de la alţii ceea ce nu le lipsea; s-au oprit, nici măcar nu au înmulţit talanţii, ci i-au lăsat la soare, spre a sclipi ca veninul în ochii celor care nu au luat nimic. Şi-au bătut chipul lor pe moneda calpă, după ce l-au înfrumuseţat, apoi, şi-au schimbat feţele după cele întipărite pe bani.
Au ucis şarpele care îi lega de ceilalţi, în locul lui, lanţuri şi frânghii născând. pierdut-au lumina, în mijlocul luminilor.
Dacă minţile lor au fost sori, încălzitori şi luminători ai cugetărilor celorlalţi, ziditori au fost ei; pentru clipa de azi, au rămas lumânări, cu focul închis, doar pentru calea lor. Cum zidurile lor din sticlă se vor face, vor fi sortiţi să alunece unul de la altul, apoi, ei înşişi străvezii şi fragili, viaţa sticlei o vor urma.
N-au ars, ca să se scoată din ei lut şi ei să se aurească; s-au topit la cel dintâi val de căldură. Încă n-au murit pentru idee, nici nu şi-au dăruit trupurile sarcofaguri pentru gând, trupul să ia forma gândului. Coji netrebnice au făcut din ei.
Cu râs zadarnic s-au împodobit, râsul de preţ l-au socotit scârbavnic.
Trăitori nicăieri, închină nimicului ce nu se vede, pumnul de ţărână văzându-l veşnic.