...in dragoste sau in disperare. Acum, cand sufletul meu renaste din disperare, ca pasarea Phoenix din cenusa, sufletul lui cade in tacere, de undeva, dintre cuvintele imprastiate, subtiri ca norii, de care incercase atata timp sa se tina acolo, sus. Incearca sa-si lase vorbele slobode, dar, dupa fiecare cuvant, se ascunde o piedica invizibila. Privirea lui, scaldata in lumina care, mai inainte, fusese in ochii mei, se apropie, sfios, de chipul meu. Si eu imi las ochii in ochii lui minunati si negri, scaldati intr-o infinita noapte, apoi imi ascund ochii in ochii altuia. Sau mangai cu privirea chipul unei alte fete, asa, doar ca sa ma prefac ca o observ, ca-i daruiesc o privire (macar atat, daca nu un cuvant).
Sufletul lui inchide lacrimi, care se zbat, fara sa treaca in ochii lui. Isi acunde plansul intr-un ras deschis, muzical, care mai are si sunete de lacrima. Ca un bulgare de aur, sufletul lui capata stralucire in focurile dragostei.
Si eu am cazut inapoi in cer, ca un Icarus intors. El a cazut in marea deznadejdii si a incertitudinii. In adancurile sufletului lui, pe care nu le cunoscuse, inainte de mine.
Oare va mai sti sa se inalte spre fericirea din care a cazut? Sau a pierdut pentru totdeauna cerul?
O sa-l invat si pe el, vreodata, sa gaseasca iubirea in fiecare fir de iarba si in fiecare strop de ploaie, sau se va multumi mereu sa iubeasca doar chipurile femeilor?
A cazut? Sau se va ridica, iar, inger cu aripi diafane, dintre muritori?
Abonați-vă la:
Postare comentarii (Atom)
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu