Alb-negru; albastru-oranj; verde-roşu; galben-violet; alternanţe de culori din părţile opuse ale cercului, venind la îngreunarea refacerii curcubeului de sticlă spartă, destrămat anume, în căutarea singurei culori pierdute în spectral, însă contopită în alb, ca singură urma de impur, ascunsă în deplinătate, la limita perceptibilului. Cădere liberă până la un punct, contrară unui deus ex machina, a cărui efigie e coarda elastică, produsă de ectoplasme ultrasupersubtilizate, din a căror împletire rezultă imanenta nimicnicie, aidoma topicii postmoderne. Şi, după, cădere în tandem, sub apusuri estompate, de forma măştilor Kabuki, încremenite în dans.
La margine de chipul meu, alte feţe, în contraste dulci, ritmate de pete; cinetism fără senzaţia de ameţeală amplificată de progresii în adâncime, dar curgând în stereotipie, fluvii de autokineză. Mâini încolăcite, şerpuind pe trunchiurile din raiurile închipuite, unde Eva s-a pietrificat, după ce mărul i-a alunecat din mână; picioare alergând, în cadenţa inimii, spre ţinte şterse subit din ochi; supratemporale opriri, germinând mişcare.
Scris febril, ca un fel de stop-cadru, dar, de fapt, mai mult limitare şi concentrarea mişcării prin alte raportări între planuri, în vârful peniţei, ca pe acoperişul răsturnat al lumii, după escalade la minut-currente calamo.
Viteză, nervi, ochelari posomorâţi, umbriţi de câte o lacrimă fugară; datorii neîmplinite nici măcar în al doisprezecelea ceas, dar cu speranţa de ştergere definitivă, după limpezirea gândurilor. Şi amurg. Fără de înşelare.
Abonați-vă la:
Postare comentarii (Atom)
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu