N-am mai postat nik de nu-ş când

şi-mi vine să urlu, at least în scris, de fericire şi de altele... Era să-mi declar blogul mort, şi să mă duc la starea civilă să-mi scot de sanchi un certificat de deces, aşa, ca să-mi motivez toate absenţele de semestrul ăsta şi de semestrul viitor şi de toate celelalte semestre ale vieţii mele. Să mă declar şi pe mine socially dead.

Nu ştiu de ce n-am mai scris. Nu caut să mă justific, mai ales pentru că am 0 cititori, pardon, 1, că pe mine nu m-am numărat, şi, în faţa mea, parcă n-am curaj...
Oricum, mi-ar fi utilă o scutire de blogging, numai că nu cunosc niciun medic destul de dus cu pluta să-mi dea aşa ceva. Doar nu-mi iau concediu medical de la un job liber asumat, din care nu câştig nimic. Să profit de AdSense? Nici vorbă! Nu fac reclamă la nimic din ceea ce n-am lucrat cu mâinile mele.
Adevărul e că m-am schimbat. De la o inconsecvenţă crasă am trecut la alt stadiu, mai avansat, de indiferenţă totală. Faţă de mine. Facă alţii ce vor cu persoana mea, care numai proprie şi personală nu e...nu le mai zic nik. S-o creadă ei că pot să mă schimbe. Accept orice sfat legat de modă-nu ştiu să traduc fashion advice în română.
Ţin sus şi tare că nu ştiu nimic. Lumea nu mă crede. I-aş întreba pe ceilalţi ce ştiu. Ce mi-ar răspunde? Nimic. Deci, suntem toţi egali, în ceea ce priveşte...nu ştiu cum se spune...afirmaţia bruscă despre propriile cunoştinţe...răspunsul la CE ŞTII?
Nu mai ştiu să scriu, la 21 de ani, am ajuns într-un stadiu de copil...stadializarea dezvoltării nu se mai aplică la mine...poate pentru că mi-am găsit o nouă dragoste. Dar despre dragoste şi alte tâmpenii, în episodul următor.