Hey you...

yes, you, over there! Why are you looking out the window in class, like an ordinary tired student? Don't you know you should look only at your teacher during the class? said Miss Simmons, angrily, while I did nothing wrong.
What the heck, don't we have the right not to pay attention to all the trash someone says or does, no matter what authority is he or she supposed to have? So, why don't you leave? Just tell me to shut up, and I'll listen to you.
Yes, dare to tell me to shut up! Hey! You! Over there! Tell me to shut up!
However, I won't listen to you unconditionally, no, under no circumstance shall I do that! You know why? Because my show must go on. On its normal path, whether normality exists in a stand-up comedy show or not.
So, ladies and gentlemen, tonight, get ready for a speech. I dare not say anything about the length of it. So, prepare to listen or to go to sleep. Eventually.
First of all, I'd like to talk about one of the most salient problems humanity is confronting with: global warming. We may not feel it, though, on this cold November day, yet, it's there, threatening to take over our lives and to make us evaporate, silently, out of this world.
If we look at the beauty standards existent throughout history, you can see that the female body has gone through a slow and painful process of evanescence. Remember Venus of Willendorf? And Venus of Milo? Let's not mention Boticelli's Venus; they were all full, rounded, let me say, fat. Well, today's Venus is just a bag full of bones; all her fat tissue and muscles have vaporized into thin air, because of the intense temperatures she had to stand; if global warming will continue to increase, then, the next Venus will be a skeleton, coming straight from the graveyard.
Secondly, to cheer up the atmosphere a lil' bit, I'll pass on the next subject to someone in the audience, who happens to be more interested in it. Mr Jones, aren't you more interested in global warming than I am? Any Jones seated here? No?
Damn it, I'll have to continue my speech all by myself. Secondly, global warming has lead to an outrageous, scandalous, indecent change in the shape of clothes, leaving the poor employees in fabric factories without their jobs. Imagine that, ladies and gentlemen! If all women have chosen to wear sexy short skirts and sleazy bustiers, the amount of fabric produced will decrease by 50 % the next year. So, I give to you a simple arithmetic problem, that I hope you'll solve in 500 years: how many workers in the textile industry would lose their jobs due to global warming by the next month?
I'll skip the third point, because it's worth a long explanation, and I'll go to the fourth additional one, less significant indeed. Global warming has also an advantage. By the time you realise it's snowing, winter is over and you don't have to pay any more gas bills!
Speaking about gas...who has some extra fuel? I need some for my car...I need to go home, or else!
Don't be scared, I'll use a bike this time. Bye bye, have no functioning car, gotta go. See ya, ladies and gentlemen, hope you have not fallen off your chairs!

Here we are now...

...entertain us/Hello, hello, hello, how low can we get? I mean, man, how can the world go down at such a speed rate, that it makes me dizzy enought to fall off this earth... Not literaly, of course, just for theatrical reasons, for you, my spectators, to be entertained (yawn, long and heavily sustained by sound).
All I want to say to you is...hmmm...I forgot...let me think about that...(scratching head)...Ahhh...I remember: Welcome to my show, ladies and gentlemen. Please be seated and quiet while attending it. OK? Have you heard that? PLEASE BE SEATED AND QUIET!!!!
Under no circumstances shall you leave the hall! Or else! You'll be shot in the head!!!
Wait until 9 PM! Heard that? Wait (silence period)Wait!! What in the world is happening at 9 PM? A simple answer shall I give to this question, which, by the way, is troubling only me this moment.
Well, well, well...Guess what ? My show's ending then. Still, you can leave after the break. I don't need any of your hand claps. I needn't finish the show, either, if I think better. I'll go on a date with one of the most ragged, slipshod, tired and sick of work young man that has ever lived on the planet. In case you want to vent your anger on him, I won't tell his name. Sure thing, you'll find it out yourselves, ladies and gentlemen. Now, stop and listen to a story I feel a deep urge to tell you a story about...
Tell me what! About another man in my life that has come to an end. Finally. (sobbing) No, it's not about me, I'm not dying, calm down. If you wanted to buy yourself a new pair of mourning mits, that you could latere match with your used evening dress, then, you haven't heard about the right funeral.
Anyway, he's not dead either, if you thought of that...he's alive, well and heavily entertained by female companions (frown).
That's why I became everybody's entertainer. So I could find...er...hmmm...happiness.
Which shall never come into his hopefully short and painful existence. Tormented by drugs and longing for a hot woman, while having all the cold ones as often as he has cold drinks in cheap restaurants. Well, I'm satisfied he couldn't have a woman like me, no matter how hard had he tried.
Every now and then, we used to fall apart. Don't you dare to think of sex scenes! If they were there, they weren't really made up for your pervert brains, ladies and gentlemen! If they weren't, you needn't invent them, either, only to please yourself.
So, as I said, it' s over. It must have been nothing, but it's over now!
So,leave the room as fast as you can, or I'm gonna get you good!
Bye, bye, members of my audience! See ya soon!

Living on the edge

...even though not screaming out loud, clearly enough to be heard, I'm carrying around an updated form of my log-lost-or I least I thought it to be lost-depression, that keeps on being triggered by the most unobservable events. Because my modd is so out of my range, I can't, definitely, keep myself from becoming one of the wildest and most demanding woman I know.

Donquijoterii

În amintirea unui prea-existent personaj, care se încăpăţânează să rămână până şi după pieirea cea de pe urmă a cărţilor, în doaga lor învechindu-şi duhul metehnii sale...
Azi, Don Quijote se vede mai rar pe străzi, înaintând pe Rocinante, spre lupta cu morile de vânt. Îngenuncherea în faţa paletelor seci a luat locul încleştării dintre om şi lemn. Purtaţi de vânt, ne facem noi înşine mori.
Pe Dulcineea del Toboso din bătrână o facem tânără, via photoshop, s-o ţinem amintire, sau via plastic surgery, să definitivăm iluzia în carne. Şi pledăm pentru un electronic Sancho Panza, de tip gadget multifuncţional, fie el maşină de spălat blide sau de curăţat conştiinţe.
Nestingherit de nebunie, Don Quijote vântură ţări online, în căutare de adversari întru roleplay şi războaie tribale la scara 1-1. Construieşte case şi lansează mode în Second Life şi oriunde mai poate fugi de viaţă.
Sau scrie pe blog, acum, subsemnând: ER!N

Românii, oamenii de nicăieri

S-au lepădat de patrie ca de Satana, nici rădăcini în aer nu şi-au făcut, pierduţi într-o masă vâscoasă de ţări care închiriază toposuri pentru spirit, în schimbul a mai mult sau mai puţin sânge, până la ruperea definitivă de inimă şi refuzând supravieţuirea prin cuvânt. În stare de provizorat, nomazi fără drum, fără ţară s-au făcut. Cutreieră acum nelămurite ţarini, fără stavile, dezicându-se de ogor şi de cerul pe care n-au cum să-l are cu sufletul făcut plug.
Din clipă, mai degrabă din umbra clipei, sau din poleiala ei, şi-au făcut crez, în loc s-o înalţe sau să se ridice ei înşişi mai presus de idol. Haine pentru trecerea de la secundă la secundă şi-au făcut. S-au împietrit pe ei înşişi în veşminte străine, care s-ar destrăma, la primul suflu al inimii lor.
Au împrumutat de la alţii ceea ce nu le lipsea; s-au oprit, nici măcar nu au înmulţit talanţii, ci i-au lăsat la soare, spre a sclipi ca veninul în ochii celor care nu au luat nimic. Şi-au bătut chipul lor pe moneda calpă, după ce l-au înfrumuseţat, apoi, şi-au schimbat feţele după cele întipărite pe bani.
Au ucis şarpele care îi lega de ceilalţi, în locul lui, lanţuri şi frânghii născând. pierdut-au lumina, în mijlocul luminilor.
Dacă minţile lor au fost sori, încălzitori şi luminători ai cugetărilor celorlalţi, ziditori au fost ei; pentru clipa de azi, au rămas lumânări, cu focul închis, doar pentru calea lor. Cum zidurile lor din sticlă se vor face, vor fi sortiţi să alunece unul de la altul, apoi, ei înşişi străvezii şi fragili, viaţa sticlei o vor urma.
N-au ars, ca să se scoată din ei lut şi ei să se aurească; s-au topit la cel dintâi val de căldură. Încă n-au murit pentru idee, nici nu şi-au dăruit trupurile sarcofaguri pentru gând, trupul să ia forma gândului. Coji netrebnice au făcut din ei.
Cu râs zadarnic s-au împodobit, râsul de preţ l-au socotit scârbavnic.
Trăitori nicăieri, închină nimicului ce nu se vede, pumnul de ţărână văzându-l veşnic.

Scenă

Decor dinamic, uşor de schimbat, din carton şi hârtie pictată; poate fi şi deteriorat. Trebuie să dea senzaţia de fals şi de fragil, totodată. Lumină slabă, care să se intensifice haotic,să se şi stingă la intervale neregulate. Cortina va cădea în plin act, brusc, sau, din contră, foarte lent, se poate opri la jumătate, ca să se ridice apoi cu scărţâit. Pe scenă, două personaje cară lighene cu apă, pe care le varsă, din viteză, pe scenă. Pot fi femei, bărbaţi, copii. Un personaj mătură de zor, împrăştiind praful până în sală. Convenţional, cel cu mătura va fi numit A. Ceilalţi, corespunzător, B şi C.

A (cântând ceva cunoscut, mătură, în colţul lui. Nu va spune nimic, doar va privi lung la cei doi care discută cu patimă, în timp ce aleargă de colo-colo cu ditamai lighenele).
B (perpetuum mobile uman): Mai la mjloc! Mai la mijloc! Hai o dată!
C (încetinind): Mijlocul e acolo unde ne vom întâlni.
B (schiţează un zâmbet): Atunci, nu ne vom întâlni nicodată la mijloc, tu ai tendinţa să ieşi în afară.
C (obosit, dezamăgit, caută să se oprească de tot): Fie cum zici...
B (concluzie): Oricum, în viaţa asta nu ne vom încrucişa.
C (aude cuvântul viaţă, are o grimasă de dezgust pe figură, apoi cade într-o adâncă tristeţe): Da, căci viaţa asta nu-i făcută să te mişti în ea. Ea te învârte, cum învârt copiii titirezul pe masă, pe urmă, te duce pe margine şi-ţi dă drumul în gol, spre zdrobirea ta.
B (încearcă să nu se contamineze de starea lui C): În jurul titirezului, aerul vibrează. În jurul oamenilor, lumea se mişcă.
C (a prins ideea): Da, nici unul, nici altul....(se opreşte; caută prin buzunare, de parcă ar vrea să găsească un gând, două pe acolo)...nu mişcă nimeni singur pe lumea asta. Şi viaţa e...
B(întrerupe furtunos): Ceva ce nimeni nu poate atinge cu gândul. Dă-le-ncolo de consideraţii generale, e inflaţie, din cauza creierelor spălate bine, care nu mai au altceva de făcut decât să gândească.
C (şocat de paradox, însă destul de aprig): Viaţa e prea scumpă să fie trăită; de nu va fi pusă pe raft, pentru a fi conservată, se va risipi...
B (aducându-şi brusc aminte de ceva): Am citit şi eu destul despre paranoia (face o figură satisfăcută). Cuprinde destule, omniprezentă, omnipotentă, pentru totdeauna...
C (ţipând): Aluzii se pot face destule, dar în definitiv şi la urma urmei, doar câţiva aleşi cunosc ce e viaţa.
B (parafrază ironică evidentă): Dintre care cel dintâi eşti tu.
C (stăpânindu-şi ce greu furia): Adevărul despre...
B (scrie cuvinte obscene pe perete şi i le arată lui C; totuşi, vor trebui cenzurate, cu puncte de suspensie)
C (continuă, nervos): ...viaţă e că trebuie păstrată pentru mai târziu...
B (vădit ironic): Ca Romanţele pentru mai târziu ale lui Minulescu, care se încadrau, de fapt, perfect în epoca lor, fiindcă timpul avea o breşă de forma lor.
C: Exact.
B: N-ai înţeles. Fetuşi formolizaţi să ne facem, dacă ni-i oprit să fim oameni. La vitrine cu noi!
C: Nu spuneam să nu mai creştem.
B: Creşte-vom legaţi de noi înşine.
C (la capătul răbdării): Vezi biserica aia?
B (citeşte gânduri): Trupurilor noastre nu li-i dat să fie biserici rupte din timp, temporare temple, cel mult, purtând în ele duhul.
C: Eternitatea, încetarea atingerii spaţiului, închiderea în secunda care va fi....
B: Vorbe goale! Atâta vreme cât vom dăinui, vom călca pământul. Dat ne e să ne facem poteci pe el.
C: Cu lighenele ce facem?
B: Spălăm, pe urmă călcăm pământul curat, iar spălăm.
C: Simbolistica ligheanului. (a spus-o rece, ermetic, ca un profesor care îşi ascultă elevul).
B (pufnind în râs): Elev B, la tablă! Pentru nota 10, al cui simbol e ligheanul? (răspunde tot el, ca un copil timid, cu vocea scăzută): Ligheanul sugerează, prin forma rotundă, nesfârşirea limitată la un spaţiu definit, şi, prin apa pe care o poartă în sine, curăţarea de tot ce întinează omul.(ia vocea profesorului): Ai 8, slab, s-ar mai fi putut dezvolta. (voce de elev): mulţumesc, domnule profesor, 8 e infinitul vertical!
C: Trebuia să răspunzi cuviincios.
B: Cu toată cuviinţa ta, nu eşti om, ci fiară!
C (indignat, apoi confuz): Da, ai dreptate! Dincolo de mine însumi mi-a fost teamă să trec. N-am părăsit gândurile care mă ascundeau, cum nici fiara nu-şi părăseşte vizuina sa. (trezit ca dintr-un somn lung): Da, frate, un cu tine, tu, una cu mine, mâna mea cu mâna ta să se topească la un loc, aur curat să devină!

B şi C se apropie unul de altul. Vine şi A. Luminile se sting. După o pauză lungă, se aprind. Nu mai sunt trei, e unul, cu trei umbre. Cortina cade.

Non-existence

It all began like a cheap soap opera, although it was nothing more than a real life of a genuine person, that was made, let's say, forced, restrained, whatsoever, in order to become a low-cost little angel, even if that stole all her humanity.
Taught to act "naturally", in fact, maneuvered by an army of pupeteers, that got her ready for the show, every single fraction of her so-called life, she only had to act perfect, and look the same, so, she wasn't required too much. Like the woman that threw a good curtain on a decaying wall, then smilling, as is the wind outside couldn't break her improvised shelter, that's how she was. Tool and user of tools, like all the girls in her caegory.
Not rich, however, forced to keep up with the standards of the wealthy, she lived in a deep seclusion, away from other kids, which were just one step farther, playing. All her energy had to be locked inside, or stored for later, as her time was.
Nun-like, supposed to be sinless, her innocence was banished, and she had some self-assured, rehearsed air, some people believed to be true. She was walking on thin air (I'd say on thin ice), angel-like.
All the beggars were, to her, something not to be looked at, coming from a different world. Somehow punished by their own ordeal, further condemned to be there, their hands raised to the ones above them.
She felt above, yet, she could have surely been underneath, lifeless. She used to compare the beggars to her broken toys, unpleasant to look at, yet, needing desperately a reparation. Still, she did nothing. They weren't part of her non-existence, that they even bother with their gaze.