Laitmotive, refrene

...repetate, în aceeaşi formulă, ad infinitum, în camere anoste, decorate forever and for always în aceleaşi culori (oficiale şi neutre, doar lucrez într-o instituţie cât se poate de publică). Şi cum repetitio mater studiorum est, m-am apucat de învăţat din nou, aşa, pour casser la monotonie. Deja cunosc toate feţele, old and young, care se perindă pe la serviciu (nu garantez că ţin minte numele, starea civilă, numărul copiilor născuţi, nenăscuţi, pe cale de a veni pe lume etc.; vârsta n-o întreb: e mediu majoritar feminin, unde vârsta e subiect tabu). Aici, funcţionează un fel de cod secret, ale cărui reguli le ştie toată lumea; eu sunt pe cale să le învăţ, aplicându-le stângaci, cu multe ezitări. Jumătate de zi, trăiesc într-o lume închisă şi văd restul lumii ca printr-un ecran. Am ceva legături cu exteriorul-încă nu am stricat telefonul de tot. Nu mă simt deloc bine între atâtea femei; mă văd 24/7 într-o oglindă murdară, aş zice. Singurul bărbat de aici e instalatorul, beat în majoritatea timpului (ca să nu zic veşnic beat; o fi treaz doar când doarme). Duc lipsă de tipi tineri şi practicabili (glumesc; nu duc lipsă de nimic; sau, cel puţin, îmi impun să nu).

La muncă

silnică sau zilnică, tot aia e. Îs fată silitoare (fac totul în silă, cum s-ar zice) şi stau şi câte 8 ore pe zi la slujbă. Acolo, frec menta, scriu, fac pauză, iar frec menta, apoi, simulez că fac ce o să fac mai târziu. Cu socializarea, stau cumva, nu-ş dacă bine sau rău, chestia e că sunt un fel de spectator activ-pasiv. Fiind cea mai tânără, se înţelege de la sine că nu mă ia nimeni în serios (fazai că nu mă iau nici eu tot timpul). Discuţiile de aici-infinite pendulări pe lângă subiect (acelaşi subiect, reluat over and over again). Nici nu mă gândesc să sparg monotonia, n-am timp de aşa ceva, doar îs at work.
Mi-e somn. Am început să beau ness (cu lapte şi cu muuullllt zahăr, ca să fie suportabil, deşi mi-am propus să ţin dietă cu mai puţine dulciuri), şi nici măcar asta nu mă trezeşte. Lucrez pe pilot automat, scriu din obişnuinţă, mă repet, am zile în care nici mu-mi dau seama ce spun (şi cui spun).
M-aş duce să beau încă un ness cu lapte (sau lapte cu ness, că aşa e proporţia corectă) şisă mă apuc de treabă, pentru a 100-a oară.