First comes love, then comes pain...

Şi dacă se întâmplă invers? După o îndelungată gestaţie, urmată de chinul concentrat în câteva ore al naşterii, abia atunci, iubirea păstrată undeva, într-un colţ de inimă, se va revărsa întreagă asupra noii fiinţe.
Nu vreau să devin sentimentală, apologia suferinţei dătătoare de viaţă pare să nu-şi aibă locul pe un blog condimentat cu umbrele unor evenimente mondene, sau ale unor morţi celebre - oportunităţi de rating, btw, de captatio malevolentiae, ale căror roade, sub forma comentariilor acide, nu s-au arătat încă. Nu vreau să cad în tezism, da tare-mi place mie să divaghez şi să mă joc aiurea.
First comes love, then comes pain, în ordinea logicii absolute, mai puţin în reclama de la iaurtul Muller sau cam aşa ceva: Pleasure...mmmm...where is the pain? Dacă am putea să savurăm la nesfârşit dragostea, cred că ne-am pune aceeaşi întrebare. Or WE'D TAKE THE PLEASURE FOR GRANTED.

On the road...

Underwear in plain sight, triumphantly designed, blond hair hanging above and underneath a hat that seems to come from the lingerie, plus old age in pink glaze, no glory blaze to come up with.
This is Madonna! behold! taste her red, grease-flavoured lips, before you go further.

I've had enough of...

living, blogging, whatsoever, synonyms or not, boring, or straightforward exhausting both.

Zi în mozaic

Alb-negru; albastru-oranj; verde-roşu; galben-violet; alternanţe de culori din părţile opuse ale cercului, venind la îngreunarea refacerii curcubeului de sticlă spartă, destrămat anume, în căutarea singurei culori pierdute în spectral, însă contopită în alb, ca singură urma de impur, ascunsă în deplinătate, la limita perceptibilului. Cădere liberă până la un punct, contrară unui deus ex machina, a cărui efigie e coarda elastică, produsă de ectoplasme ultrasupersubtilizate, din a căror împletire rezultă imanenta nimicnicie, aidoma topicii postmoderne. Şi, după, cădere în tandem, sub apusuri estompate, de forma măştilor Kabuki, încremenite în dans.
La margine de chipul meu, alte feţe, în contraste dulci, ritmate de pete; cinetism fără senzaţia de ameţeală amplificată de progresii în adâncime, dar curgând în stereotipie, fluvii de autokineză. Mâini încolăcite, şerpuind pe trunchiurile din raiurile închipuite, unde Eva s-a pietrificat, după ce mărul i-a alunecat din mână; picioare alergând, în cadenţa inimii, spre ţinte şterse subit din ochi; supratemporale opriri, germinând mişcare.
Scris febril, ca un fel de stop-cadru, dar, de fapt, mai mult limitare şi concentrarea mişcării prin alte raportări între planuri, în vârful peniţei, ca pe acoperişul răsturnat al lumii, după escalade la minut-currente calamo.
Viteză, nervi, ochelari posomorâţi, umbriţi de câte o lacrimă fugară; datorii neîmplinite nici măcar în al doisprezecelea ceas, dar cu speranţa de ştergere definitivă, după limpezirea gândurilor. Şi amurg. Fără de înşelare.