În amintirea unui prea-existent personaj, care se încăpăţânează să rămână până şi după pieirea cea de pe urmă a cărţilor, în doaga lor învechindu-şi duhul metehnii sale...
Azi, Don Quijote se vede mai rar pe străzi, înaintând pe Rocinante, spre lupta cu morile de vânt. Îngenuncherea în faţa paletelor seci a luat locul încleştării dintre om şi lemn. Purtaţi de vânt, ne facem noi înşine mori.
Pe Dulcineea del Toboso din bătrână o facem tânără, via photoshop, s-o ţinem amintire, sau via plastic surgery, să definitivăm iluzia în carne. Şi pledăm pentru un electronic Sancho Panza, de tip gadget multifuncţional, fie el maşină de spălat blide sau de curăţat conştiinţe.
Nestingherit de nebunie, Don Quijote vântură ţări online, în căutare de adversari întru roleplay şi războaie tribale la scara 1-1. Construieşte case şi lansează mode în Second Life şi oriunde mai poate fugi de viaţă.
Sau scrie pe blog, acum, subsemnând: ER!N
Se afișează postările cu eticheta vita nova. Afișați toate postările
Se afișează postările cu eticheta vita nova. Afișați toate postările
miercuri, 3 septembrie 2008
luni, 26 mai 2008
Pe culmile disperării
....am fost, la începutul zilei. Pe culmile bucuriei urc acum-după ce am râs de mine toată ziua.
Nu ştiu de ce îmi tot imaginez tot felul de dialoguri, cu toate că toată ziua stau pe silent. Ar fi cazul să mai vorbesc şi eu, că o să uit limba română.
After getting a life, all I need is getting a voice. And I need to speak my mind more often.
Nu ştiu de ce îmi tot imaginez tot felul de dialoguri, cu toate că toată ziua stau pe silent. Ar fi cazul să mai vorbesc şi eu, că o să uit limba română.
After getting a life, all I need is getting a voice. And I need to speak my mind more often.
luni, 14 aprilie 2008
duminică, 6 aprilie 2008
Letargie
Stau, nu fac nimic, doar absorb muzica, si scriu. Postarea anterioara, in care se poate recunoaste stilul lui Arisme, n-are la origini nicio intentie parodica. E doar un exercitiu. I was only playing dress-up, using Arisme's clothes. Sper sa nu se supere Arisme, ca n-am facut-o spre batjocura, ci spre lauda ei.... Mie nu-mi reuseste, in niciun caz.
Nu pot fi decat ceea ce sunt, chiar daca incerc sa ma pun in locul altcuiva. Pot purta o masca, dar doar pentru putin timp, si mi-e intotdeauna prea stramta, sau prea larga.
Nu am chef de nimic, si nu am aproape nimic de facut. Nu vreau sa incep ceea ce as putea sa termin. Asta e. Las blogul in aer si ma apuc de lucruri mai serioase.
Nu pot fi decat ceea ce sunt, chiar daca incerc sa ma pun in locul altcuiva. Pot purta o masca, dar doar pentru putin timp, si mi-e intotdeauna prea stramta, sau prea larga.
Nu am chef de nimic, si nu am aproape nimic de facut. Nu vreau sa incep ceea ce as putea sa termin. Asta e. Las blogul in aer si ma apuc de lucruri mai serioase.
sâmbătă, 29 martie 2008
Ordine; junk food again....
Cum duceam lipsa de spatiu, m-am gandit sa fac ordine azi. Toata ziua am trebaluit prin casa, fara pauza, pe urma, am iesit la o micro-partida de shopping.
Iar am trecut pe junk-food - de data asta, am mers o buna bucata de drum, pana in centru, la supermarketul cel vechi, de unde mi-am luat o punga de chips-uri. Jumatate am mancat-o pe strada. Cealalta jumatate, pe o banca, aproape de niste cosuri de gunoi - deci, junk food eaten close to the junk. Ma uit in dreapta-vad o biserica veche. In stanga-o cladire nu prea inalta, imbracata intr-un fel de dantela de ghips. In fata mea, un zid foarte ciudat, cu multe unghiuri, care pare sa se aplece sub greutatea unui acoperis ascutit. Ca sa fie atmosfera cat mai placuta, aveam si muzica ambientala-ceva pasarele cantatoare zburau deasupra. Pe aleea din fata mea a trecut un tip. A luat-o in dreapta. Apoi, a aparut o femeie. Din curtea cladirii dantelate a latrat un catel minuscul, care n-a vrut sa ma observe pe mine. Doi indragostiti au avut parte de acelasi latrat calduros. Tipa s-a speriat rau de tot - sau doar a vrut sa se apropie mai mult de tip, si n-avea alt pretext.
Dupa ce am terminat toata punga de chips-uri, care n-aveau in nici un caz gustul inscriptionat pe punga, m-am dus la alt supermarket. Mi-am luat o prajitura. La casa-surpriza! Costa mai mult decat scria pe raft. Cum ramasesem fara bani, am lasat-o acolo. M-am intors inapoi, la un magazin din spatele supermarketului vechi. Am gasit cele mai ieftine snacks-uri. Am asteptat in zadar sa mi se dea bon.
In drum spre casa, am mancat toata punga. Acum, ori m-am deprimat prea tare si am tendinte suicidale, ori mancarea junk creeaza dependenta. Ramane de vazut. (Bine ca nu mai mananc pizza semipreparata).
Trec si eu prin tot ce trece generatia mea. Junk-food addiction, TV-mania, computer madness. ?Sunt si eu o membra de vaza a societatii de consum. Nu-s mandra de asta, dimpotriva.
Junk food. M-am gandit mult la aceste doua cuvinte. Si iata ce a iesit:
Marii producatori de junk food ne considera pe noi, cumparatorii, niste junkyards. La randul nostru, ne acceptam conditia impusa, cumparam produsele, si ne transformam in junkyards ambulante. Pentru ca nu mai avem timp pentru noi insine - sau pentru ca nu vrem sa ne gasim timp - acceptam tot ceea ce ni se da, daca-i ready made. Deci, suntem si noi vinovati, pentru ca acceptam sa ne autodistrugem. Si pentru ca am uitat sa mai gandim, si luam tot felul de idei de-a gata. Sau semipreparate. Whatever.
Iar am trecut pe junk-food - de data asta, am mers o buna bucata de drum, pana in centru, la supermarketul cel vechi, de unde mi-am luat o punga de chips-uri. Jumatate am mancat-o pe strada. Cealalta jumatate, pe o banca, aproape de niste cosuri de gunoi - deci, junk food eaten close to the junk. Ma uit in dreapta-vad o biserica veche. In stanga-o cladire nu prea inalta, imbracata intr-un fel de dantela de ghips. In fata mea, un zid foarte ciudat, cu multe unghiuri, care pare sa se aplece sub greutatea unui acoperis ascutit. Ca sa fie atmosfera cat mai placuta, aveam si muzica ambientala-ceva pasarele cantatoare zburau deasupra. Pe aleea din fata mea a trecut un tip. A luat-o in dreapta. Apoi, a aparut o femeie. Din curtea cladirii dantelate a latrat un catel minuscul, care n-a vrut sa ma observe pe mine. Doi indragostiti au avut parte de acelasi latrat calduros. Tipa s-a speriat rau de tot - sau doar a vrut sa se apropie mai mult de tip, si n-avea alt pretext.
Dupa ce am terminat toata punga de chips-uri, care n-aveau in nici un caz gustul inscriptionat pe punga, m-am dus la alt supermarket. Mi-am luat o prajitura. La casa-surpriza! Costa mai mult decat scria pe raft. Cum ramasesem fara bani, am lasat-o acolo. M-am intors inapoi, la un magazin din spatele supermarketului vechi. Am gasit cele mai ieftine snacks-uri. Am asteptat in zadar sa mi se dea bon.
In drum spre casa, am mancat toata punga. Acum, ori m-am deprimat prea tare si am tendinte suicidale, ori mancarea junk creeaza dependenta. Ramane de vazut. (Bine ca nu mai mananc pizza semipreparata).
Trec si eu prin tot ce trece generatia mea. Junk-food addiction, TV-mania, computer madness. ?Sunt si eu o membra de vaza a societatii de consum. Nu-s mandra de asta, dimpotriva.
Junk food. M-am gandit mult la aceste doua cuvinte. Si iata ce a iesit:
Marii producatori de junk food ne considera pe noi, cumparatorii, niste junkyards. La randul nostru, ne acceptam conditia impusa, cumparam produsele, si ne transformam in junkyards ambulante. Pentru ca nu mai avem timp pentru noi insine - sau pentru ca nu vrem sa ne gasim timp - acceptam tot ceea ce ni se da, daca-i ready made. Deci, suntem si noi vinovati, pentru ca acceptam sa ne autodistrugem. Si pentru ca am uitat sa mai gandim, si luam tot felul de idei de-a gata. Sau semipreparate. Whatever.
joi, 27 martie 2008
The answer, my friend,...
... is blowing in the wind... though there is no wind in this big-small city I have started to inhabit. I need, anyway, to be winded up a bit. Like dust in the wind, I'm carrying myself on the streets, busy, bored and tired. yet with a big smile on my face. Inside my heart-the wind of love... and the wind of change... my bad old days-oh, now, they are all gone with the wind-let-s hope.
miercuri, 26 martie 2008
Terapie de soc
...si viata undercover. Multe cuvinte tinute departe de restul lumii. Incarcerate, chiar. Pana isi pierd vlaga. Ganduri ascunse, hidden within a flower worn on nobody's breast (asta, ca sa o parafrazez pe Emily Dickinson). Si, cand floarea se va deschide, gandurile vor zbura departe, undeva intre sufletul meu si sufletele celorlalti. Dar ceilalti nu vor vrea sa vada decat suprafata gandurilor, si nu vor intelege nimic.
Asa cum nu inteleg nici acum.
It's spring time. Au inflorit copacii, si oamenii, si cainii. S-a deschis cerul, si soarele a coborat pe pamant. Ca un rege Midas, a imbracat in aur cateva fire de iarba, apoi s-a inaltat inapoi la cer.
N-am timp de descrieri. Am prea multe de facut. Tocmai de asta nu fac nimic.
Asa cum nu inteleg nici acum.
It's spring time. Au inflorit copacii, si oamenii, si cainii. S-a deschis cerul, si soarele a coborat pe pamant. Ca un rege Midas, a imbracat in aur cateva fire de iarba, apoi s-a inaltat inapoi la cer.
N-am timp de descrieri. Am prea multe de facut. Tocmai de asta nu fac nimic.
marți, 25 martie 2008
Sa renunt, sa nu renunt...
...ma iubeste, nu ma iubeste... Mi-ar trebui un buchet de flori-de la el, bineinteles-ca sa aflu. As vrea sa spun ca nu ma mai intereseaza, dar as minti. Il iubesc mai mult ca niciodata. Ma folosesc, totusi, de el.
Ma calca pe nervi. E agresiv. Il plac, inca. As vrea sa-l pot infrunta, ca la inceput. Nu mai sunt in stare. Sau poate am dobandit oarecare intelepciune.
Las lucrurile asa cum sunt. Caut o alta iubire. Atat.
Ma calca pe nervi. E agresiv. Il plac, inca. As vrea sa-l pot infrunta, ca la inceput. Nu mai sunt in stare. Sau poate am dobandit oarecare intelepciune.
Las lucrurile asa cum sunt. Caut o alta iubire. Atat.
miercuri, 19 martie 2008
O mare hotarare
pe care am luat-o pe ascuns de toata lumea. Nu voi spune nimanui, pana nu voi termina ce voi incepe (chiar daca nu-mi sta in fire). Cu alte cuvinte, pauza de blogging.
marți, 18 martie 2008
Nimic deosebit...
...doar o raza de lumina, slaba si fugara, pe cerul intunecat al zilei de azi. Azi - semiplain day... I laughed out loud, I lost myself in words, then fell tired - si acum, incerc sa-mi alung oboseala. Ma asteapta "the great unknown".
luni, 17 martie 2008
duminică, 16 martie 2008
joi, 13 martie 2008
Azi...
...o zi altfel decat celelalte. Primavara timpurie, totusi, foarte cald, din cauza unui soare agresiv. Azi, eventful day. Scurta plimbare-mai mult pelerinaj. Masiva limpezire de ganduri. Oboseala cumplita. Destainuiri. Stil telegrafic. Enough is enough.
miercuri, 12 martie 2008
Iar, ura....
...sentiment dominant, care nu o sa se transforme in iubire. Da, azi urasc. Urasc toate florile, pentru ca pot sa-si deschida corolele in soare, fara teama (sine timor, ira et studio - sunt plina azi si de ira si de studio - a, si as merge si la un studio, sa ma pozez, altfel decat sunt, sau asa cum sunt, fara machiaj, obosita, trista, trezita prea devreme din somn).
Incerc sa zambesc - acum, mi-am pierdut toata batjocura din zambet. Ochii mi se inchid instantaneu, si capul imi cade pe toate mesele. Mi-e dor de o perna (si de un pat mare, cu cearsafuri de satin, la care pot doar sa visez - lots and lots of daydreaming - that I've been doing all my life).
Si rad, fara forta, dar inca mai rad, de mine si de el (castigat ridendo vitam...cum spuneam).
Scriu mult, fara patos, fara luciditate. Scriu cu mine insami. Ma repet. Nu ma recreez.
N-am chef sa fac nimic util, dar am vointa. Si o sa reusesc. Azi. Nu maine, nu poimaine, cum credeam inainte, cand eram o chronic procrastinator.
Acum, nu pot sa las clipa sa treaca. Sa-mi scriu "carpe diem" pe un perete? Ar fi prea mult. O sa tin minte. O sa repet, pana cand "carpe diem" va face parte din fiinta mea.
Destul pe azi. Am de lucru. Si nu mai am clipe in plus pentru blog. Gata. Carpe diem sine procrastinare....
Incerc sa zambesc - acum, mi-am pierdut toata batjocura din zambet. Ochii mi se inchid instantaneu, si capul imi cade pe toate mesele. Mi-e dor de o perna (si de un pat mare, cu cearsafuri de satin, la care pot doar sa visez - lots and lots of daydreaming - that I've been doing all my life).
Si rad, fara forta, dar inca mai rad, de mine si de el (castigat ridendo vitam...cum spuneam).
Scriu mult, fara patos, fara luciditate. Scriu cu mine insami. Ma repet. Nu ma recreez.
N-am chef sa fac nimic util, dar am vointa. Si o sa reusesc. Azi. Nu maine, nu poimaine, cum credeam inainte, cand eram o chronic procrastinator.
Acum, nu pot sa las clipa sa treaca. Sa-mi scriu "carpe diem" pe un perete? Ar fi prea mult. O sa tin minte. O sa repet, pana cand "carpe diem" va face parte din fiinta mea.
Destul pe azi. Am de lucru. Si nu mai am clipe in plus pentru blog. Gata. Carpe diem sine procrastinare....
marți, 11 martie 2008
Ma indrept...
...si nu ma indrept. Spre pierzanie? Sau spre lumina?
L-am pierdut, sau poate l-am castigat. Nu e al meu. Nici nu va fi.
Si dincolo de tacere, urzea cuvinte grele, sa mi le arunce, in fata tuturor. Nu stia ca isi va primi inapoi toate sagetile, ricosate, cu o putere mai mica, ce-i drept...
De cand scriu eu literar despre el? Oricum, nu merita nimic din ce am eu sa-i ofer, nici nu va primi ceea ce merita.
Nu cunoaste. Nu are setea de a cunoaste. E autosuficient. Si nu are nicio sansa sa fie altfel.
Eu nu sunt (nu MAI sunt) asa. Mi-am regasit incrancenarea de odinioara. Si-culmea! datorita lui!
Celui pe care-l iubesc si il urasc, deopotriva.
Si caruia nu i-as spune niciodata ca il iubesc.
I hate in him what I hate in me. Whatever. Si atat.
L-am pierdut, sau poate l-am castigat. Nu e al meu. Nici nu va fi.
Si dincolo de tacere, urzea cuvinte grele, sa mi le arunce, in fata tuturor. Nu stia ca isi va primi inapoi toate sagetile, ricosate, cu o putere mai mica, ce-i drept...
De cand scriu eu literar despre el? Oricum, nu merita nimic din ce am eu sa-i ofer, nici nu va primi ceea ce merita.
Nu cunoaste. Nu are setea de a cunoaste. E autosuficient. Si nu are nicio sansa sa fie altfel.
Eu nu sunt (nu MAI sunt) asa. Mi-am regasit incrancenarea de odinioara. Si-culmea! datorita lui!
Celui pe care-l iubesc si il urasc, deopotriva.
Si caruia nu i-as spune niciodata ca il iubesc.
I hate in him what I hate in me. Whatever. Si atat.
luni, 10 martie 2008
Iar m-am pierdut...
...pe undeva, prin labirintul vechii vieti. Eu si el-in plin proces de sfidare continua si de conversatie aluziva (si abuziva, ce-i drept... I love word games). El e copil inca, eu as vrea sa (mai) fiu. Gasesc in el tot ceea ce n-am avut niciodata... "Nu, eu n-am fot copil. Niciodata n-am fost copil" spunea un poet, intr-un almanah de duzina, si amintea si de otrava pe care i-au dat-o altii s-o bea, mintindu-l ca e apa vie. Beau otrava, asemenea lui Socrate, insa ma mint singura ca-i apa vie. Otrava e iubirea mea, atat de dulce si de amara. Plina de seve, ca un copac, primavara.
Mi-am pierdut ultimul strop de luciditate, printre picaturile de otrava din paharul care mi-e dat sa-l beau, clipa de clipa, mai ales cand el nu e cu mine. Inca mai cred ca-mi voi recapata limpezimea dinainte, sau voi cunoaste o noua limpezime, si i-o voi impartasi si lui, candva.
L-am ispitit azi, si am aruncat un val de nevinovatie asupra lucrului infaptuit. M-am prefacut ca ma joc, si, in joaca, i-am aruncat un gest mai mult decat necuviincios. L-am speriat. L-am lasat iar fara cuvinte.
Poate ca, in sufletul lui, iubirea se cladeste in tacere. Cine stie....
Mi-am pierdut ultimul strop de luciditate, printre picaturile de otrava din paharul care mi-e dat sa-l beau, clipa de clipa, mai ales cand el nu e cu mine. Inca mai cred ca-mi voi recapata limpezimea dinainte, sau voi cunoaste o noua limpezime, si i-o voi impartasi si lui, candva.
L-am ispitit azi, si am aruncat un val de nevinovatie asupra lucrului infaptuit. M-am prefacut ca ma joc, si, in joaca, i-am aruncat un gest mai mult decat necuviincios. L-am speriat. L-am lasat iar fara cuvinte.
Poate ca, in sufletul lui, iubirea se cladeste in tacere. Cine stie....
duminică, 9 martie 2008
Viata noua
Cladita pe temeliile vechii vieti. Cu acelasi suflet - dezbracat, insa, de o camasa prea stramta si lipsita de culori - urban camouflage, pentru oamenii unui mic oras mare, in care traiesc. Cu aceeasi privire-taioasa, bisturiu de disecat fiecare fiinta cu care se incruciseaza.
Viata noua, irosita in reverie. Si in contemplarea propriului dezastru. Cu luciditate (???necaracteristica), cu seninatate (invatata sau (re)descoperita) si, mai ales, cu zambet larg (ridendo castigat vitam-sa fie acuzativ? sau nominativ? ca in latina "castigare" nu e la diateza reflexiva).
Fiecare zi e o flacara de iad (care-mi deschide-sper-drumul spre un rai pe care-l doresc cu toata fiinta, dar de care ma sfiesc sa ma apropii). Ii privesc stralucirea si nu ma pierd in arsura.
Cine stie....poate exista si o pedagogie a durerii. O vindecare a inimii prin suferinta. Sau o voluptate a suferintei, a urcusului anevoios, printre spini (care sfasie carnea, si care nu cunosc nici mila, nici indurarea) si prin spini, pe pietre taioase, prin rapi care se prabusesc sub greutatea celui care urca, mereu, neistovit, spre fericire.
Sau poate ca fericirea nu este, ci este doar anticipatia fericirii, care naste bucuria.
Deci, ca sa adun tot ce-am spus pana acum, as putea spune (de ce atata nehotarare, si atata "poate", in locul lui "este"?) ca noua mea viata e un fel de viata veche reciclata, dar impregnata de fericire.
Iar mi-am pierdut pamantul de sub picioare. Plutesc liber prin blogosfera (si nu mi-e frica de cadere). Trec de la un stil la altul, cu o usurinta de care ma mir si eu. Dar nu ma mai sperii.
Azi e 9 martie, trist si incarcat cu nori de ploaie, care ameninta sa se reverse. Un soare anemic-inca auriu, fara caldura, doar cu un fel de zambet, daca ar fi sa-l antropomorfizez.
Printre blocurile gri, nimic altceva decat asfalt, la fel de gri (principiul asorte-ului). Nori gri...si ....ce mai urmeaza? Soare gri....
Si eu, cu bluza gri, in fata unui PC cu multe nuante de - ati ghicit - gri...
Am nevoie de natura, ca sa devin....
Ce? Pot sa devin? Sau trebuie doar sa fiu?
Numai ca natura e prea departe. Aici, n-am parte decat de o versiune condensata, artificiala chiar - iarba putina, ronduri de flori pline de praf si de fumul masinilor, cativa copaci, care isi asteapta sorocul de taiere. Daca nu merg eu la munte...
Nu vine muntele la mine. Ca nu-s Mahomed.
Am citit filosofie azi (se vede, se simte, se aude prin blog). Si ascult Pink Floyd-High Hopes. Simt nevoia s-o si impart...dar mai bine cautati pe youtube, gentle readers, even though you may not be so gentle after all.
Bine, dau un link....
http://www.youtube.com/watch?v=8ioavsW0tgI
inutil de altfel.
Viata noua, irosita in reverie. Si in contemplarea propriului dezastru. Cu luciditate (???necaracteristica), cu seninatate (invatata sau (re)descoperita) si, mai ales, cu zambet larg (ridendo castigat vitam-sa fie acuzativ? sau nominativ? ca in latina "castigare" nu e la diateza reflexiva).
Fiecare zi e o flacara de iad (care-mi deschide-sper-drumul spre un rai pe care-l doresc cu toata fiinta, dar de care ma sfiesc sa ma apropii). Ii privesc stralucirea si nu ma pierd in arsura.
Cine stie....poate exista si o pedagogie a durerii. O vindecare a inimii prin suferinta. Sau o voluptate a suferintei, a urcusului anevoios, printre spini (care sfasie carnea, si care nu cunosc nici mila, nici indurarea) si prin spini, pe pietre taioase, prin rapi care se prabusesc sub greutatea celui care urca, mereu, neistovit, spre fericire.
Sau poate ca fericirea nu este, ci este doar anticipatia fericirii, care naste bucuria.
Deci, ca sa adun tot ce-am spus pana acum, as putea spune (de ce atata nehotarare, si atata "poate", in locul lui "este"?) ca noua mea viata e un fel de viata veche reciclata, dar impregnata de fericire.
Iar mi-am pierdut pamantul de sub picioare. Plutesc liber prin blogosfera (si nu mi-e frica de cadere). Trec de la un stil la altul, cu o usurinta de care ma mir si eu. Dar nu ma mai sperii.
Azi e 9 martie, trist si incarcat cu nori de ploaie, care ameninta sa se reverse. Un soare anemic-inca auriu, fara caldura, doar cu un fel de zambet, daca ar fi sa-l antropomorfizez.
Printre blocurile gri, nimic altceva decat asfalt, la fel de gri (principiul asorte-ului). Nori gri...si ....ce mai urmeaza? Soare gri....
Si eu, cu bluza gri, in fata unui PC cu multe nuante de - ati ghicit - gri...
Am nevoie de natura, ca sa devin....
Ce? Pot sa devin? Sau trebuie doar sa fiu?
Numai ca natura e prea departe. Aici, n-am parte decat de o versiune condensata, artificiala chiar - iarba putina, ronduri de flori pline de praf si de fumul masinilor, cativa copaci, care isi asteapta sorocul de taiere. Daca nu merg eu la munte...
Nu vine muntele la mine. Ca nu-s Mahomed.
Am citit filosofie azi (se vede, se simte, se aude prin blog). Si ascult Pink Floyd-High Hopes. Simt nevoia s-o si impart...dar mai bine cautati pe youtube, gentle readers, even though you may not be so gentle after all.
Bine, dau un link....
http://www.youtube.com/watch?v=8ioavsW0tgI
inutil de altfel.
joi, 6 martie 2008
miercuri, 5 martie 2008
Si el a cazut...
...in dragoste sau in disperare. Acum, cand sufletul meu renaste din disperare, ca pasarea Phoenix din cenusa, sufletul lui cade in tacere, de undeva, dintre cuvintele imprastiate, subtiri ca norii, de care incercase atata timp sa se tina acolo, sus. Incearca sa-si lase vorbele slobode, dar, dupa fiecare cuvant, se ascunde o piedica invizibila. Privirea lui, scaldata in lumina care, mai inainte, fusese in ochii mei, se apropie, sfios, de chipul meu. Si eu imi las ochii in ochii lui minunati si negri, scaldati intr-o infinita noapte, apoi imi ascund ochii in ochii altuia. Sau mangai cu privirea chipul unei alte fete, asa, doar ca sa ma prefac ca o observ, ca-i daruiesc o privire (macar atat, daca nu un cuvant).
Sufletul lui inchide lacrimi, care se zbat, fara sa treaca in ochii lui. Isi acunde plansul intr-un ras deschis, muzical, care mai are si sunete de lacrima. Ca un bulgare de aur, sufletul lui capata stralucire in focurile dragostei.
Si eu am cazut inapoi in cer, ca un Icarus intors. El a cazut in marea deznadejdii si a incertitudinii. In adancurile sufletului lui, pe care nu le cunoscuse, inainte de mine.
Oare va mai sti sa se inalte spre fericirea din care a cazut? Sau a pierdut pentru totdeauna cerul?
O sa-l invat si pe el, vreodata, sa gaseasca iubirea in fiecare fir de iarba si in fiecare strop de ploaie, sau se va multumi mereu sa iubeasca doar chipurile femeilor?
A cazut? Sau se va ridica, iar, inger cu aripi diafane, dintre muritori?
Sufletul lui inchide lacrimi, care se zbat, fara sa treaca in ochii lui. Isi acunde plansul intr-un ras deschis, muzical, care mai are si sunete de lacrima. Ca un bulgare de aur, sufletul lui capata stralucire in focurile dragostei.
Si eu am cazut inapoi in cer, ca un Icarus intors. El a cazut in marea deznadejdii si a incertitudinii. In adancurile sufletului lui, pe care nu le cunoscuse, inainte de mine.
Oare va mai sti sa se inalte spre fericirea din care a cazut? Sau a pierdut pentru totdeauna cerul?
O sa-l invat si pe el, vreodata, sa gaseasca iubirea in fiecare fir de iarba si in fiecare strop de ploaie, sau se va multumi mereu sa iubeasca doar chipurile femeilor?
A cazut? Sau se va ridica, iar, inger cu aripi diafane, dintre muritori?
Abonați-vă la:
Comentarii (Atom)
