I've Lost It All

...or maybe, I had nothing but a stack of illusions, that I had to free myself from, all covering the sometimes dull, sometimes multicolored reality with a transparent, irridescent foil, yet so unbreathable.
I've lost myself, or maybe I've lost something that added extra weight and impaired my flight. Or maybe, I've found some new space for additional anchors, suppose I were a ship, sailing with no direction.
Well, I'm sick and tired of writing about me starring in centre of the universe-drama. And I'm bored, too.

The Man on the Moon...

...as seen in the parralel reality play, in flesh and bones, with a shiny round bald head, always in mood to classify everything and everyone, from the girl next door to the stones on the street, that have to have at leat one pathological trait.
Such a typical character, ubiquous I might say, if I weren't conscious that he's just one of many...
I'd say he's dreaming of a utopian moon, honey moon spread all over the blue sky, if possible, heart-shaped, and of clouds raining dollar bills...

Stealth Settings

If they could be applied in the real world, some of us would be champions, whaen it comes to invisibility, lack of availability and other stuff.
Draped in scarcely observable cloaks, they walk around us, with their double identity we could easily mistake for a MPS or that we could see as congruent and as natural as it could be, no borderline between the two.
Too bad Jekyll and Hyde split sometimes, under the influence of volatile nonexistent substances, easy to breathe in, breathe out, then send all the euphoria around, in circles emerging from one single unique centre: the being...
The I-not the evil eye, we are sooo used with, beaded in bracelets, or hanging in superb fake necklaces supposed to be beuties wear. The I. Locked in a giant capital.
Let's say the universe is expanding, just to stick with an unmovable truth. I'd say it's not. It comes closer, closer, closer...
Stealth setting, preformed, for the surprising I. Till both collapse under each other's weight, unaccepted, yet carried on.

Nimic nou

Doar ceva pete în soare, semnalate de o conştiinţă care creşte discret, dar dureros, în spatele unui comportament delirant şi haotic (doar nimeni nu poate sări peste umbra lui, nu?). Oboseală multă, din prea multă inactivitate fecundă totuşi (e vorba aici de pagini întregi de nimic, nimic, nimic, ex nihil... să zicem că am reinventat supa primordială, prin lungi consilieri cu nişte particule îndărătnice de amoniac, care nu voiau să devină ioni de amoniu). Şi telegrafie în poliloghie. Sau invers....
Ştiu că sunt pe drum, în direcţia bună, doar sensul e greşit. Dacă aş merge cu spatele, poate voi ajunge la destinaţie. La timp, de data asta.

May Day...

...at the end of some confusing March, cu temperaturi de iulie si cu peisaje urbane ornamentate cu cizme, in loc de cuvenitele sandale. Parcă ar fi mai odihnitor să ningă sau să plouă (dacă eu nu pot plânge, măcar norii să-mi ţină locul).
Să zicem că lumea se răstoarnă, nu e vorba doar de lumea mea, ci de toată lumea, aşa cum o cunoaştem...plin de manechine ambulante pe stradă, de parcă vreun spirit of fashion ar fi suflat viaţă în plastice...and still, nothing boring...nothing plain...
Variaţiuni pe aceeaşi temă, Bolero de Ravel întrupat în dansul lasciv al fetişcanelor, aşa, pe jumătate gratuit, pe-alături de toate ritmurile boxelor de A4...
Destul pentru o pagină A4... sau chiar pentru A6, păstrând proporţiile...
May Day...pentru că doare prea rău şi pentru că nu s-a descoperit încă anestezicul pentru suflet (mai e supa de pui... dar şi aceea e indigestă).
May Day...strigăt în van...pierdut printre zambile, lalele şi alte flori...prin parcuri...

Back From The Dead

...To the territory of the undead...
Sunt acolo unde totul e posibil, pe o spirală a beţiilor succesive şi instantanee, în lipsa aproape totală a oricărei substanţe de transport. Sunt acolo unde vreau cu adevărat să fiu, în aceeaşi nemişcare circulară, de când am învăţat să spun: la tzagne mra tanie, şi de când fraza, în limba necunoscută, dar vie, mi-a devenit refren, scris pe fruntea încordată, pe ochii subţiaţi de oboseală,mai ales pe circumvoluţiunea aceea tremurată, care strigă: centru!
Mi-aduce aminte, fără să vreau, de reclama aceea, unde o voce hipnotică spune: Tu eşti centrul universului! Acum, mi-am dat seama, în sfârşit: eu chiar cred asta, deşi ţip din rărunchi că îmi vreau înapoi dreptul de a fi la margine.
Vreau în centru, vreau la margine, oriunde, numai în locul meu nu. Mă încântă excursiile într-un imaginar sărac, populat cu siluete ale unor fiinţe reale, reduse la minim non-necesar. Şi-mi doresc o singurătate atroce...cu rating uriaş...
Mă înfricoşează : We're more popular than Jesus... şi totuşi... e o durere pe care mulţi şi-o doresc...
Povara lui Atlas, pe umeri, in the spotlight, departe de noi...
Degeaba povestesc. Persoana întâi nu convinge pe nimeni, nici măcar pe mine, de inutilitatea năzuinţei, de zbaterea goală...
Nu pot vorbi despre ceea ce vreau să vorbesc, nu vreau să pângăresc minunea care se deschide uşor. Voi sări cu siguranţă la un alt subiect, ca de obicei...

Let's say....

Happy Valentine's day! Doar ca să fiu în trend with the happy crimson red, devenit omniprezent pe tarabe. Apropo, de red, pe când un red bull limited edition, heavilz illustrated with hearts?
Happy...happy....happy...just happy, with no day...
Happy, every day...
Oh, happy day...